Cântăreţi fără talent

În mod normal, aş fi trecut fără să îi bag de seamă. De data aceasta, ceva m-a făcut să ciulesc urechile. Erau doi muzicanţi de pe stradă. Un domn care clămpănea la un fel de claviatură şi o doamnă îmbrăcată într-un halat, care chinuia o tamburină. Rezultatul era deplorabil, chiar după standardele modeste ale muzicii de trotuar.

Sociologic vorbind, mi s-a părut că aici avem un mister. În mod normal, te-ai aştepta ca existenţa unei pieţe a muzicii de stradă să ridice, cumva, calitatea. Cânţi mai bine, primeşti un bănuţ. Iar acelaşi mecanism ar trebui să îi descurajeze pe afoni. Cu toate acestea, cei doi perseverau. Ceea ce m-a făcut să mă aplec mai îndeaproape asupra fenomenului.

Am descoperit curând că nu sunt primul. Specialiştii au studiat, în ultimele decenii, preferinţele publicului. Şi mă tem că veştile nu sunt prea bune...

Iată un experiment de acum câţiva ani, efectuat chiar la Universitatea din Bordeaux. Unui grup de studenţi la oenologie (ştiinţa vinurilor) i s-au prezentat două feluri de vin, unul alb şi unul roşu. Studenţilor li s-a cerut să descrie în detaliu fiecare soi. Ceea ce au şi făcut. Vinul roşu era, desigur, mai "taninos". Ceea ce nu ştiau era că gustaseră acelaşi vin, alb. Vinul roşu era de fapt acelaşi vin alb, însă colorat. Nici unul dintre studenţi nu a remarcat diferenţa.

Observaţi problema. Noi ne bazăm pe discernământ - al celorlalţi şi al nostru propriu. Ce ne facem, însă, atunci când acest discernământ dă greş sistematic, chiar şi în situaţii comune?

Au făcut senzaţie pe YouTube filmuleţele acelea în care vreun violonist celebru, cu un Stradivarius în mâini, s-a deghizat în muzicant de stradă şi a cântat la metrou. Lumea trecea pe lângă el fără să realizeze că interpretarea era de clasă mondială. Unii aruncau mărunţiş.

Pentru amuzament, iată alt experiment. Se iau două sticle de vin. Una cu aspect scump, alta cu aspect ieftin, luată din supermarket-ul din cartier. Se umplu cu acelaşi vin. Se dă unor subiecţi să guste din cele două sticle. Aţi ghicit rezultatele. Vinul "scump" este mai bun decât vinul "ieftin".

Ce face diferenţa? Aşteptările noastre.

Cam la fel se petrec lucrurile şi în politică sau în societate. Mulţi oameni sunt în situaţii în care nu disting albul de negru. Sau dacă o fac, o nimeresc exact invers. Cum este posibil aşa ceva? Iarăşi, din cauza aşteptărilor. Care sunt, uneori, inexistente.

Pentru a înţelege fenomenul, vă propun să privim la alt experiment. La un restaurant "cu ştaif", clienţii primesc farfurii cu mâncare. Ceea ce ei nu ştiu este că sunt supuşi observaţiei savante. Unele farfurii conţin porţii cu mâncare semi-preparată, cumpărată de la supermarket. Se vede treaba că nu are importanţă. Pentru cei mai mulţi clienţi, porţiile "de lux" nu sunt deosebite de acelea "congelate".

Îi considerăm pe oameni drept buni sau răi, în funcţie de aşteptări. Însă, cât de raţionale sunt aceste aşteptări?

Este notoriu un expriment care a fost organizat de o celebră firmă de băuturi răcoritoare. Scopul lor era acela de a respinge concluziile altui studiu, organizat de o firmă concurentă. Aceea susţinea că în teste anonimizate consumatorii preferau băutura produsă de ea. De unde ştiau? Serviseră cele două licori în pahare identice. Doar că paharele cu băutura proprie era marcate cu M, iar cele cu băutura concurentă erau notate cu Q. Oamenii nu ştiau ce consumă, însă au preferat M.

Simplu? Nu chiar... Cealaltă firmă a venit cu o variaţie ingenioasă şi a pus propria băutură în pahare notate, indiferent, cu M şi Q. Ştiţi ce s-a întâmplat? Consumatorii au preferat tot paharele notate cu M. De ce? Pai... Pentru că între M şi Q oamenii preferă... M. Altfel spus, alegeau litera, nu conţinutul.

Acum înţelegem ce se întâmplă cu grupurile de trombonişti din spaţiul public. Majoritatea oamenilor trec pe lângă ei indiferenţi. Au alte treburi mai importante decât să stea să îi asculte. Iar în măsura în care mai sesizează ceva, mulţi tot nu pot face distincţia între o lălăială oarecare şi o arie interpretată competent.

Bănuiala mea este că oamenii-orchestră ştiu bine asta. Şi exploatează cinic fenomenul. Unii nici nu îşi mai bat capul să ofere o cântare cât de cât articulată. I-am văzut pe unii dintre aceşti "performeri" de stradă în ipostaze dintre cele mai neverosimile. Unii doar stau pe un scaun şi aşteaptă să le dai ceva, fără măcar să pretindă că te amuză.

Alţii folosesc trucul cu un membru al publicului. Acesta mi se pare cel mai iritant. Vin spre tine şi pretind că te implică în circul pe care îl oferă mulţimii de gură-cască. Te pun să te strâmbi la comandă sau să cânţi ceva. Şmecheria finală este aceea când îţi iau ceasul şi portofelul. Bizar este că treaba se tot repetă, deşi toată lumea ştie cum se termină reprezentanţia. Ei trag iarăşi de câte un cetăţean, îi iau, previzibil, portofelul, iar publicul se distrează, deşi a mai asistat la exact aceeaşi schemă... Toată muzica, tot dansul, se termină invariabil cu cineva care rămâne cu buzunarele goale.