Cât costă taxele?

Este nevoie de bani la Buget, asta e cert. Fosta guvernare a lăsat în urmă un deficit inimaginabil acum doi ani, de circa 7%. Dar cum să colectăm aceşti bani?

O soluţie ar fi relansarea economică. Greu de crezut însă că acest lucru e fezabil. Cu actuala logică a cheltuielilor bugetare, deficitul a fost masiv chiar în condiţiile în care contextul economic mondial era favorabil. Imaginaţi-vă ce se va petrece în vreme de recesiune...

A doua soluţie ar fi creşterea taxelor şi impozitelor. Semnalele care vin dinspre actuala guvernare sunt mixte. Pe de-o parte, ei afirmă necesitatea păstrării unor măsuri fiscale de stimulare, precum cota unică. Pe de altă parte, este evident că unii miniştri şi directori din ministere sunt tentaţi să o ia pe această scurtătură fiscală. Eu sper că vor mai reflecta.

Pentru că nu am văzut ca politicienii să se preocupe de asta, am să lămuresc eu o chestiune: taxele cos­tă. Ştiu, politicienii privesc orice taxă sub specia încasărilor de la Buget. Realitatea e însă mai complicată. Economiştii ştiu, de pe vremea lui Adam Smith, că există şi un cost al taxelor, un "balast" (deadweight). Pe o piaţă perfectă, fără taxe, consumatorii ar cumpăra, să spunem, un număr X de pălării, la un cost Y per bucată. Taxarea pălăriilor ar aduce bani statului. Dar cum preţul fiecărei pălării a crescut, mai puţine se vor vinde. Această pierdere este, în principiu, egală sau mai mare decât suma obţinută de stat prin taxare.

Unul dintre motivele pentru care această sumă este cu necesitate mai mare, în lumea reală, este existenţa unui cost de colectare a taxelor şi impozitelor. O firmă foloseşte experţi pentru a completa documentele necesare la Fisc. Aceştia costă. Cos­tul intră în preţul pălăriei vândută clientului. Dar costă şi Fiscul, în sine: salarii, sedii, maşini, controale, plus costul litigiilor. Din acest motiv formulele simple de taxare, precum cota unică, sunt mai eficiente decât sistemele complicate, progresive şi care admit multe excepţii.

Chiar şi la nivel de model, lucrurile sunt ceva mai complicate. Unele pieţe sunt caracterizate de cerere elastică, altele nu. În primul caz, cererea elastică face ca piaţa să se contracte. În termenii exemplului nos­tru, oamenii cumpără mai puţine pălării. Statul primeşte bani la Buget, dar cu preţul reducerii cererii. Ce se întâmmplă însă când cererea nu e elastică? Altfel spus, atunci când nimeni nu e dispus să renunţe la pălărie? De obicei, costurile sunt transferate pe alt segment al pieţei, unde cererea e elastică. De pildă în industria de şepci. Totul se plăteşte, până la urmă.

Multe bunuri sunt asociate cu o cerere elastică. Excursiile în străinătate sau biletele la film sunt două exemple de bunuri la care putem renunţa cu mare uşurinţă, sau al căror consum îl putem reduce (sau creşte) după plac. Alte cheltuieli sunt însă mai greu de variat, de regulă pentru că suntem constrânşi să le facem. Putem renunţa să bem vin italian, dar cu greu putem decide să nu ne mai încălzim apartamentul, iarna.

Există un număr limitat de cazuri în care o contracţie a pieţei este chiar de dorit. În aceste (puţine) cazuri, impozitele şi accizele pot fi, ideal vorbind, de tipul taxelor Pigou (numele lor provine de la economis­tul englez A. C. Pigou). Acestea sunt taxe destinate să reducă consumul atunci când costurile sociale sunt mai mari decât beneficiile private asociate tranzacţiei de pe piaţa liberă. Exemplul clasic este cel al taxelor puse pe tutun.

Problema este că, de multe ori, aceste bunuri taxate punitiv sunt caracterizate de o cerere neelastică. Rareori un fumător poate reduce strict după voinţă raţia de ţigări. De obicei el va fuma tot atât, plătind un preţ mai mare pentru fiecare pachet. În realitate, departe de a descuraja fumatul, taxele de tip Pigou nu fac decât să umple cuferele statului. Evident, cu un cost pentru piaţă, adică pentru fiecare dintre noi, pentru că reducerile sunt operate în alte segmente ale pieţei, caracterizate de cerere elastică.

Nemaivorbind că se mai întâmplă un fenomen curios. În unele cazuri, creşterea preţului unui produs poate duce nu la scăderea, ci la creşterea cererii. Este aşa-zisul efect Chivas Regal, după numele acelei firme de whisky ce a constatat că după o creştere de preţ, un produs avea mai multă căutare decât înainte. Aceasta e situaţia unor bunuri de prestigiu, care indică un anumit status al consumatorului. Există şi studii care arată că taxarea suplimentară a ţigărilor a contribuit la creşterea consumului acestora în rândul tinerilor. E genul de efect pe care autorii îl descriu încă din secolul al XVIII-lea. Un filozof îi spune, încântat, unei doamne, despre invenţia unei noi maşini care să facă dantelă repede şi ieftină. Spre stupoarea sa, doamna este departe de a fi încântată: "Crezi dumneata - îi spune ea savantului - că cineva ar mai purta zdrenţele astea dacă ar fi ieftine?".

Mai rămâne, aşadar, opţiunea reducerii cheltuielilor sectorului public. Taxarea costă, adesea, cât nu face.