Catedrala salvării "neamurilor"

Senatul a impus Guvernului să finanţeze cu 50% construcţia Catedralei Mântuirii Neamului. O formă curioasă de parteneriat public privat, câtă vreme unul din parteneri nu recunoaşte autoritatea celuilalt. Cu doar câteva zile în urmă reprezentanţii Bisericii Ortodoxe au refuzat să recunoască autoritatea CNSAS. Chemaţi în faţa CNSAS unii înalţi prelaţi, precum Bartolomeu Anania, mitropolitul Ardealului de Nord şi al Crişanei au refuzat, nerecunoscând dreptul instanţei care deconspiră Securitatea de a se judeca BOR. Iar Senatul României a impus bugetului de stat susţinerea acestei investiţii aventuroase, trecând în derizoriu activitatea CNSAS. După această decizie BOR nu mai este un cult ca toate celelalte optsprezece, recunoscute de legea cultelor, ci o autentică biserică naţională. Şi introducând această inegalitate de fapt, mai respectă Senatul României egalitatea dintre cetăţenii României? Sau ne întoarcem în vremurile tulburi în care Nae Ionescu împărţea cu un cinism justificat religios cetăţenii acestui stat în "buni români", ortodocşii, şi "români", toţi ceilalţi?

Relaţia mult prea apropiată a Bisericii Ortodoxe Române cu naţionalismul şi extremismul perioadei interbelice a umbrit istoria recentă a acestei instituţii, la fel în a doua jumătate a secolului trecut imaginea sa a fost grav afectată de lipsa de reacţie oficială, iar uneori chiar de colaborarea cu fostul regim comunist şi cu poliţia sa politică, Securitatea. Iar după 1989 multe din declaraţiile şi faptele unor înalte feţe bisericeşti au alimentat temerile unei derive naţionaliste a ortodoxiei româneşti. Antioccidentalismul abia camuflat de ecumenismul de faţadă nu a încetat să se manifeste şi un bun exemplu este chiar construirea catedralei "mântuirii neamului". Denumirea, iar nu construcţia în sine, intrigă. Să fie oare, în plină manifestare ecumenică, construcţia unei catedrale a "mântuirii neamului" o prioritate pentru BOR? Căci proslăvind neamul, un neam anume, ortodoxia română atinge caracterul universal al creştinismului. Să se fi transformat mântuirea dintr-o problemă individuală, într-una colectivă? Mai nou ne mântuim în colectiv, pe neamuri?

Însă opţiunea BOR pentru o construcţie simbolică şi o denominaţie specifică era, chiar dacă o curiozitate, o chestiune privată până când a interferat cu politica. Din acel moment accentul s-a mutat de pe aspectul privat pe cel public. Tendinţa de secularizare a statului iniţiată de Alexandru Ioan Cuza este pusă sub semnul întrebării. Laicitatea ca principiu consubstanţial al statului de drept este sfidată cu nonşalanţa pe care doar absenţa oricărei ancorări ideologice o poate justifica. Dintr-o dată neamul, adică etnicitatea, a ajuns să pună în discuţie statul democratic al cărui singur criteriu de organizare era egalitatea dintre cetăţeni.

Ori poate la mijloc nu e neamul, ci doar "neamurile"? Poate că descendenţa dintr-o aceeaşi "familie" să fi contat mai mult pentru ca instituţia legiuitoare a ţării să încalce separaţia politicii de credinţă şi a statului de biserică, criteriu fără de care, cel puţin în occident, nu s-ar fi putut construi statele moderne.

Egalitatea în faţa legii, contrară privilegierii unei credinţe sau a ateismului, dă libertăţii posibilitatea de a se manifesta. Iar fără libertate nici creştinismul, nici democraţia, nici statul de drept nu se pot manifesta. Neutralitatea confesională, departe de a limita libertatea de conştiinţă, o lărgeşte căci statul garantează tuturor condiţii egale. Tocmai de aceea, pentru a nu afecta exerciţiul libertăţilor afilierea confesională trebuie să rămână o afacere privată. În chestiunile confesionale nu poate exista un numitor comun, şi pentru a preîntâmpina conflictele dintre credinţe şi principii este nevoie de un spaţiu public complet neutru. Doar echidistanţa confesională poate da conţinut imparţialităţii statului. Altfel se vor slava, poate, "neamurile", dar va fi sacrificat statul.