Ce agrăieşte votul din duminica mucenicilor Serghie şi Vah

Reacţiile faţă de rezultatul votului de duminică sunt, de departe, mult mai interesante şi vorbesc mai cu miez des-pre societatea României de azi, decît aşa-zisa dezbatere, artificială şi artificial întreţinută, care s-a lăbărţat în spaţiul mediatic înainte de consumarea lui.

Mai întîi, despre politică. Nu încape nici o îndoială, lipsa masivă de la vot a arătat clar că puterea de manipulare a "alegătorului", mai ales atunci cînd miza votului este mică, nu e nici pe departe nelimitată, aşa cum vor să ne convingă unii şi alţii. Nici propaganda cu iz fundamentalist, nu rareori alăturea cu drumul credinţei pe care pretinde că o slujeşte, nici faimoasa înregimentare electorală a "votantului PSD", nici presupusa atotputernicie a mijloacelor mass-media, asaltate de falsele legiuni ale lui "pro" şi "contra", nu au putut mobiliza la urne mai mult de unul din cinci alegători. Marii "strategi" ai politicii social-democrate, care au promovat referendumul în speranţa că PSD-ul şi capii bisericii îşi vor unii destinele în faţa urnelor transformate în altar, punîndu-şi pirostriile şi jurîndu-şi credinţă veşnică, s-au arătat cît se poate de dezamăgiţi de "poporul român"!!!! Nişte idioţi care nu înţeleg politica nici cît negru sub unghie. Cu această "sfîntă alianţă", aghesmuită de votul unui referendum, nimic nu le-ar mai fi stat în cale. Pentru unii, pasul decisiv către abolirea dacă nu încă de jure, atunci cu siguranţă de facto, a separării bisericii de stat; pentru ceilalţi, acreditarea statutului de partid oficial al bisericii! Trai nineacă, pe banii babachii! Marele "mucenic" Dragnea ar fi avut toate şansele să devină figură votivă pe pereţii bisericilor ridicate în următorii o sută de ani, în România. Ei... n-a fost să fie... poate data viitoare. Pentru că o dată viitoare va fi, cu siguranţă. Tot pe eşicherul politicii, absenteismul de duminică este un semnal de alarmă major pentru PSD. Dacă nucleul electoral dur s-a contractat la 20%, partidul şi liderii săi nu mai pot fi siguri de nimic. Orice guvernare este posibilă şi fără ei! Această concluzie, puţin pripită, nu-i încă motiv de bucurie pentru competitorii politici ai aşa-zişilor noştri social-democraţi. Oricît ar fi el de "votant tipic PSD", alegătorul are totuşi spaţiul său de libertate electorală. Nu se simte obligat să stea smirnă în faţa urnei, pentru orice toană a lui Dragnea. Mai ales că, în situaţia creată de referendum, lipsea ingredientul mobilizator esenţial, nu era prezent "duşmanul". Împotriva cui să se bată vajnicul alegător militant al PSD-ului, la un asemenea vot? Împotriva cîtorva "rătăciţi" care vor musai "să ne strice obiceiurile strămoşeşti" şi să se "cunune în biserică", bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie? Cine să-i ia în serios! Şi, de ce? Biserica nu e ameninţată, cu nimic, iar statul, nici atît. În sfîrşit, dar nu puţin lucru, votul de duminică aruncă încă o umbră grea asupra credibilităţii lui Dragnea şi a capacităţii sale de a mobiliza partidul, alegătorii săi.

În al doilea rînd, tot despre politică. De data aceasta, însă, din perspectiva celuilalt jucător în referendumul de duminică, legiunea înalţilor ierarhi ai bisericii. Că au fost şi s-au simţit parte la jocul politic, este dincolo de orice îndoială, iar faptul a fost deplin recunoscut prin reacţiile la cel mai înalt nivel. În primul rînd, graba de a alunga de la sine, ca pe satana, blamul înfrîngerii electorale. Nu, biserica nu a suferit nici o înfrîngere; a fost o "victorie nedeplină". Expresia aleasă trebuie luată în serios pentru că exprimă un adevăr poate mai puţin vizibil printre norii de praf ridicaţi de tăvălirea lui Dragnea şi a PSD-ului în colbul zgomotoasei lor înfrîngeri politice. În ciuda rezultatului negativ al votului, falanga a marcat două puncte. Primul, a demonstrat că are deja suficientă putere încît să determine un întreg proces electoral pe o temă de care doar ea era interesată şi pe care doar ea a politizat-o şi de care, altfel, nici un partid nu se sinchisea, cîtuşi de puţin. Mai mult, l-a pus pe Dragnea să tragă în jug, la un car mînat spre nicăieri. Nu e deloc puţin! În al doilea rînd, faptul că cei care s-au dus la vot, nouă din zece, au făcut-o pentru a susţine poziţia oficială a înaltelor feţe bisericeşti, nu poate fi trecut decît la capitolul victorie. Aces-ta nu mai este doar nucleul dur al PSD-ului ci, mai degrabă, nucleu dur al unui virtual "partid al bisericii", care ar putea foarte bine să devină real, de vreme ce ascunderea jocurilor politice în spatele draperiilor PSD-ului se dovedeşte păguboasă, după cum sugerează rezultatul referendumului de duminică. Falanga a înţeles că a greşit punînd toate ouăle într-un singur coş, acela al lui Dragnea-PSD. De aceea, s-a grăbit să-l repudieze cu obidă pe nevrednicul, neputinciosul, încă, lider de partid. Pentru Dragea coşmarul nu este atît rezultatul votului, cît anatema aruncată de la înălţimea cîrjei patriarhale, prin care a fost blamat direct, pe nume, pentru eşecul proiectului. În sfîrşit, un cuvînt despre cealaltă concluzie pe care reprezentanţii bisericii au tras-o de pe urma exerciţiului electoral de duminică şi pe care au ţinut musai să ne-o împărtăşească, public: "rezultatul este o măsură a secularizării societăţii româneşti". Problema aici, este, la prima vedere, una semantică. Termenul de secularizare, în sens restrîns, juridic, se referă la separarea bunurilor publice de cele bisericeşti, adesea trecerea unora dintre cele bisericeşti în posesia statului, a autorităţilor locale-comunale, sau a altor autorităţi, princiare etc.. Procesul are numeroase episoade în tot cuprinsul istoriei; mai spre vremurile noastre, însă, vezi spre exemplu extinsa secularizare a terenurilor mînăstireşti din Bavaria perioadei napoleoniene, a doua jumătate a veacului al XVIII-lea şi, desigur, niciodată iertata secularizare a lui Cuza, în Principatele Unite, în plin secol XIX. În acest sens, sintagma "secularizarea societăţii româneşti", pronunţată mai zilele trecute, nu are nici un sens! Mai rămîne doar sensul lui secular-mundan ca antonim al lui sacru-spiritual. Aici lucrurile stau şi mai rău, pentru cei care dovedesc că înalţii ierarhi şi reprezentanţi ai bisericii nu se mai pot lăuda nici măcar cu stăpînirea limbii române şi a sensurilor cuvintelor pe care le utilizează, spre ruşinea lor şi a tradiţiei de la care se reclamă, cea de întemeietori ai "şcoalelor române". Societatea Româ-niei şi oamenii ei nu trăiesc deloc într-un vid spiritual. Fiecare, însă, îşi satisface această nevoie funciară în felul în care crede de cuviinţă, ori în care i se potriveşte mai bine: unii în muzică, artă, literatură sau cunoaştere, alţii în practici spirituale, altele decît cele ale vreunei biserici anume, alţii îmbrăţişînd forme de cult, tradiţionale, ori din zone de civilizaţie diferite de cele în care a evoluat "România tradiţională", alţii dăruindu-se unei vocaţii particulare, de la ajutorarea semenilor, la comuniunea cu natura. În sfîrşit, mai rămîne tema sacrului, ca spaţiu dis-tinct şi opus celui secular. Aserţiunea potrivit căreia rezultatul votului de duminică măsoară gradul de îndepărtare al societăţii în care trăim de spaţiul sacru, pe care biserica se presupune că îl reprezintă, este însă în egală măsură falsă. Societatea modernă şi post-modernă, în general, iar cea a României nu face excepţie în nici un fel, este una eliptică de sacru. Este motivul pentru care, marile biserici ale lumii, nu mai puţin cea din Româ-nia, se mai sprijină doar pe "obiceiuri, tradiţii şi ritualuri", tot mai puţin pe credinţă şi deloc pe ideea şi faptul sacralităţii. Cît despre contribuţia actualei falange a înalţilor ierarhi la îndepărtarea bisericii şi a enoriaşilor ei de spiritualitate şi sacralitate, este suficient să privim la osîrdia fără de hodină şi la graba fără de margini a îngrămădirii şi afişării ostentative a "averilor lumeşti", redobîndite, ori acumulate în doar două decenii şi jumătate, pentru a înţelege valoarea ei "nepreţuită"! În aceste condiţii, nu văd de ce ar mira pe cineva că "Turma" se micşorează, că nu vrea să asculte în toa-te şi întru totul de cuvîntul cel mai adesea mustrător şi poruncitor, rareori miruitor, al "Stăpînului", grăbit să arate în toate felurile şi fără de perdea că se gîndeşte întotdeauna la privilegiile şi buna lui stare şi rareori la nevoile celor ce-şi mai caută mîntuirea trecînd pragul bisericii.