Chestiuni de securitate naţională

În vălmăşagul şi cacofonia specifice politicii româneşti de astăzi (de ieri şi cam de cînd ne ştim!), oarecum neaşteptat şi fără legătură cu dinamica electorală imediată, s-au făcut auzite voci care invocă serios "probleme de securitate naţională". Lucrul trebuie salutat, chiar şi numai pentru faptul că dovedeşte exis-tenţa unei picături de raţiune într-un ocean de confuzie politică.

În plan intern, agenda de securitate a fost invocată în legătură cu o problemă pe care mulţi ar fi lăsat-o bucuroşi să zacă în hăţişul "certurilor" şi al "competiţiei" dintre grupurile de interese, al capacităţii foarte reduse de gestiune a problemelor complexe, tipică pentru instituţiile noastre administrative şi de guvernare, al lipsei totale de interes pentru problemele şi standardele de sănătate publică, ori le-ar fi aruncat pur şi simplu în marele şi atotîncăpătorul coş al "scandalurilor zilei". Este vorba despre cel mai nou asalt demolator asupra Institutului Cantacuzino, una dintre verigile esenţiale ale capacităţii de reacţie în situaţii de urgenţă care ar afecta masiv sănătatea publică şi unul dintre cele mai importante şi mai vechi centre ale cercetării şi formării specialiştilor României în domeniul vaccinurilor şi combaterii sistematice a epidemiilor. De la crearea sa oficială în 1921 şi pînă imediat după Decembrie 1989, el a fost un reper instituţional al lumii medicale româneşti, un contributor esenţial la menţinerea stării de sănătate publică, o poartă de comunicare cu lumea medicală ştiinţifică de vîrf şi, prin toate acestea, o piatră de temelie la edificiul securităţii naţionale. Dincolo de toate aces-tea, Institutul Cantacuzino poartă o marcă cu totul specială, legat fiind de destinul întemeietorului său, nu doar prin nume, ci şi prin exemplul de civism pe care Cantacuzino ni l-a lăsat moştenire. Puţină lume, din păcate, mai ştie că fondatorul institutului pe care, astăzi, atîţia neghiobi şi imunzi afacerişti ai paraîndărătului îl sapă la rădăcină, a cumpărat din banii lui terenul pe care a ridicat primele clădiri (asta după nu mai puţin de cinci ani de cereri, memorii şi procese cu guvernele şi administraţia zilelor de atunci, care sufereau cam de aceeaşi cecitate strategică în problemele de sănătate publică, cu cele de astăzi!). Ca să marcheze, pentru eternitate, legătura dintre destinul său şi cel al instituţiei pe care a fondat-o, Cantacuzino a cerut prin testament să fie înmormîntat în temelia Institutului, acolo unde îşi doarme şi astăzi somnul cel lung! Aceasta, dincolo de toate plusurile şi minusurile ei, este instituţia pe care se chinuie de mai bine de două decenii să o demoleze şi la propriu şi la figurat, diferitele găşti gata să sugă la paraîndărătul furnizat de puternicele centre interesate să demoleze orice mai este cît de cît solid în materie de securitate naţională şi, în cazul specific, să facă din România un deşert bio-medical, numai bun de exploatat. Pe principiul: dacă o ţară cu datele de teren, mediu şi potenţial productiv ale României, în domeniul agricol, a putut fi transformată într-un importator masiv de produse alimentare, de ce n-ar putea fi transformată aceeaşi ţară cu tradiţii şi performanţe medicale vechi şi recunoscute la standarde europene de aproape 100 de ani, într-un stat total dependent de importuri medicale strategice şi de bunul plac al celor care deţin cheile de la marile depozite ale firmelor de seruri, vaccinuri şi medicamente?! Institutul Cantacuzino a fost unul dintre puţinele puncte de rezis-tenţă. De aici, înverşunarea de a-l aduce în stadiul de prăbuşire şi desfiinţare. Problema este dacă măcar în ceasul "doisprezece plus" guvernarea va găsi resurse să vadă tema de securiate naţională dincolo de încrengătura de interese care a fost ţesută pentru a dărîma Institutul Cantacuzino şi a mai da o lovitură edificiului şi aşa ciuruit al capacităţii noastre de reacţii în condiţii de criză.

A doua temă internă, aparent fără nicio legătură cu prima este cea care se referă la proiectele de refacere a capacităţii militare a României în domeniul strategic al aviaţiei. În termeni jurnalistici împrumutaţi fără discernămînt şi de lumea politicii, discuţia este redusă la falsa temă a "avioanelor la mîna a doua", a costurilor la care se ridică achiziţia lor. Vezi doamne, după ce dăm o groază de bani, le luăm de la talcioc în loc să le procurăm din vitrina magazinelor de firmă! Încă o dată, o falsă problemă! Avioanele, ca orice platforme de luptă, au un ciclu de viaţă funcţională care, în cazul aviaţiei se măsoară cel mai simplu în capacităţi operaţionale şi resursă de zbor. La o întreţinere adecvată, atîta vreme cît se află în interiorul intervalului programat de viaţă activă, avioanele sunt capabile să performeze misiunile pentru care au fost proiectate, luînd în calcul, desigur, şi performanţa factorului uman de care depinde exploatarea lor eficientă în condiţii de antrenament, de misiuni în timp de pace, ori de misiuni în condiţii de război. Adevărata problemă politică nu este dacă achiziţionăm avioane cu resursa de zbor intactă (adică noi) sau unele cu o parte din ea consumată, ci dacă întîrziem la neşfîrşit deciziile strategice aducînd în acest fel grave prejudicii securităţii naţionale. Scadenţele ar putea să nu fie neapărat mîine dar, mai devreme sau mai tîrziu, vor veni, iar plata se va face, ca de obicei, în mii, zeci de mii şi milioane de vieţi umane nevinovate, în resurse economice, în libertate şi spaţiu de decizie politică aflat la dispoziţia României!

În ciuda degringoladei în care se desfăşoară viaţa noastră politică, poate nu este chiar cel mai nepotrivit moment ca agenda securităţii naţionale să fie, în sfîrşit, adusă în prim planul interesului public, obligînd decidenţii să o trateze cu respectul, urgenţa şi seriozitatea care se impun.