Ciuma sau holera?

Asaltul asupra statului social e astăzi, în plină criză economică, chiar mai puternic decât în anii de glorie ai neoliberalismului. Doar un exemplu: la începutul săptămânii trecute, George Osborne, ministrul de finanţe al guvernului englez, anunţa că începând din 2013, celebrul Child Benefi (sistemul de alocaţii familiale introdus ca urmare a planului Beveridge la sfârşitul celui de-al doilea război mondial) va fi suprimat pentru 15% dintre familiile considerate suficient de bogate. Ca într-o autentică strategie a haosului, promotorii neobosiţi ai neoliberalismului au impus măsuri de austeritate fără să reflecteze serios asupra consecinţelor lor sociale şi politice. Graba cu care au fost aplicate aceste politici vorbeşte şi despre un fel de reacţie de compensare după cei doi ani în care fundamentele neoliberalismului au fost puse sub semnul întrebării. Şi e de presupus că această ofensivă politico-mediatică aproape mondială este legată şi de interesul Wall Street-ului şi a sistemului financiar mondial într-o înfrângere categorică a preşedintelui Obama în alegerile de la mijlocul mandatului, ce vor avea loc peste trei săptămâni.

Dar, consecinţele politice ale aces-tei aventuri ideologice izvorâte din aversiune şi frică ar putea fi dezas-truoase, nu doar pentru democraţie - pe care mulţi dintre neoliberali o consideră doar un efect secundar şi mai puţin important al pieţei - ci şi pentru societate. Deja extrema drea-ptă, ale cărei tendinţe deschis nedemocratice nu mai sunt nici măcar estompate, câştigă tot mai mulţi sus-ţinători. De la Mişcarea Tea Party din SUA, care îl prezintă pe Barack Obama ca pe un comunist periculos, şi care a pus republicanismul şi conservatorismul democratic american la grea încercare, la Democraţii suedezi, trecând prin Partidul libertăţii al lui Geert Wilder în Olanda (care va avea un potenţial de şantaj asupra noului guvern liberalo-creştin democrat pe care îl va sprijini în parlament) sau Noua Alianţă Flamandă a lui Bart de Wever în Belgia, extrema dreaptă se manifestă fără reţinere. Chiar nu mai avem de ales între ciumă şi holeră? Anticomunismul, care joacă şi în România un rol simbolic atât de important, şi fricile pe care le speculează aduc din nou extrema dreaptă, ca şi după Marea criză, în prima linie.

În faţa acestei ofensive, susţinătorii democraţiei sociale par surprinşi. O recunoştea oarecum surprins şi Joseph Stiglitz într-un interviu acum două săptămâni, când spunea că nu se aştepta la o revenire atât de rapidă a celor ce au produs criza actuală. Încă o dovadă că din istorie nu se prea învaţă!

Deşi mai multe evenimente petrecute în ultima vreme atrag atenţia asupra pericolului politicilor de aus-teritate, de la mobilizarea sindicatelor europene de săptămâna trecută la conferinţa de la Paris a aşa zişilor "economişti consternaţi" reţete de succes de dinaintea crizei sunt din nou promovate. Ba mai mult, cupiditatea, cea pe care o denunţau nu cu mult timp în urmă ca factor responsabil al crizei, este din nou bună. Într-o asemenea stare de confuzie, alegătorii turmentaţi de criză ar putea fi sensibili la cântecul sirenelor.