Clasa parazitară

"Niciodată în ţara noastră nu s-a văzut clasă guvernantă mai prosperă, mai gras retribuită şi mai îngraşată ca clasa guvernantă de astăzi, răsărită din pămînt fără să ne putem da seama cum, pe cînd generalitatea oamenilor de muncă sufere de strîmtoare". Cuvintele aparţin lui Eminescu şi erau scrise la 1881. Inutil să mai insistăm asupra actualităţii lor! Izbitoarea asemănare nu este suficientă, însă, pentru a explica de ce asemenea fenomene se reproduc în spaţiul nostru politic, cu atîta acurateţe, aproape indiferent de regimul politic şi momentul istoric.

Explicaţia lui Eminescu se bazează pe observaţia că modernizarea socială s-a făcut la noi (pe vremea lui, ca şi azi), pe fondul schimbărilor abrupte de regim politic, numite pompos revoluţii. Ele au fost urmate de introducerea unor structuri de guvernare - instituţii şi legi -, preluate din ţări europene cu dezvoltare instituţională organică, istoric mult avansate faţă de noi, în speranţa că modernizarea societăţii româneşti se va face de la sine, ca o consecinţă a acestor împrumuturi instituţionale. Rezultatul, consemnat de Maiorescu, a fost crearea eternei probleme a formelor fără fond, în timp ce Eminescu semnalează apariţia şi dezvoltarea "clasei superpuse", un amestec de clasă politică şi administrativă, a cărei principală preocupare este să-şi creeze bunăstarea într-un ritm galopant, exploatînd, la sînge, în interes propriu, beneficiile controlului asupra pîrghiilor instituţionale şi economice ale statului.

Manifestările clasei politico-administrative apărute la noi, după 1989, nu se deosebesc, cu nimic, de datele generale ale modelului descris de iluştrii noştri înaintaşi.

Singura raţiune a politicii la noi este obţinerea "mandatului" pentru controlul instituţiilor guvernării. Singura raţiune a guvernării este creşterea bunăstării clasei parazitare. Deşi o numim "clasă", ea este departe de a avea o structură omogenă. În realitate se prezintă ca un conglomerat de indivizi, grupuri, de găşti, clanuri, coterii, asocieri cvasi-mafiote, aflate în competiţie şi/sau asociere, după cum se prezintă diferitele oportunităţi de spoliere şi după cum stau raporturile de forţe dintre taberele temporar constituite. Partidele nu au alt rol în politica românească decît acela de ambalaj lucios, de paravan menit să ascundă de ochii lumii realitatea. Singurul lucru de mirare este cît de uşor se lasă orbiţi cei pe spinarea cărora noua clasă superpusă îşi agolmerează averile şi huzurul.

Spectacolul pe care îl dau, zilele acestea, aşa zişii politicieni ai României a atins culmi ale ridicolului şi derizoriului greu de imaginat, chiar şi aici, la noi. Iar mijloacele mass-media nu fac altceva decît să joace rolul bufonului, cel care întăreşte maimuţăreala "oamenilor importanţi", oglindind-o la nesfîrşit, din cele mai diverse unghiuri şi sub cele mai colorate lumini, "interpretînd-o" şi "analizînd-o". În rolul principal, desigur, PSD. O mînă de oameni, probabil nu mai mult de 10-15, răsfăţaţi ai puterii şi banului, de cînd le-a mai secat izvorul fîntînii cu apă vie, al funcţiilor ministeriale, nu-şi mai găsesc locul. Unii, hăituiţi de "autorităţi", alţii împunşi de gaşca concurentă, alţii mînaţi de orgolii şi ambiţii, de propriile planuri şi iluzii, au generat o atmosferă de carnaval caragialesc. Bibicul, Nenea Nae, Pampon, Miţa, Mache, Didina dimpreună cu Catindatul, bine magnetizaţi şi cu nelipsitele ifose de mahala, se tachinează reciproc, iar la momentul critic îşi aruncă cu vitrion englezesc în ochi. Cu toţii vorbesc în numele partidului, despre viitorul partidului, ca şi cînd partidul ar fi chiar ei. La PNL-PD, altă piesă, aceeaşi temă: caruselul şi beneficiile puterii. Nimeni nu mai are timp de proiecte de guvernare, de măsuri coerente, de reformă sau restructurare. Uniunea Europeană stă să ne amîne aderarea, cu un an, la prima strigare şi după aceea, vom vedea. Motivul principal, nu atît reforma în justiţie, care mai are de aşteptat altă generaţie pînă să devină posibilă, cît evaluarea, din ce în ce mai apăsată, potrivit căreia România nu va avea fondurile necesare aderării la 1 ianuarie 2007. Adică, nu va avea de unde să pună în coşul comun cîteva miliarde de euro, urmînd să ridice, mai apoi, de trei ori mai mult. Ce fac partidele aflate la guvernare între timp? Unul se ocupă de legea minorităţilor, de fapt de legea autonomiei teritoriale pe criterii etnice, altul se ocupă de formarea unei noi majorităţi parlamentare şi în teritoriu, prin racolări masive de parlamentari, primari şi consilieri, iar celălalt a descoperit prioritatea legii lustraţiei. O agendă cît se poate de importantă, nu încape îndoială, dar paralelă cu ţara, cu oamenii care se întreabă dacă mai au şi mîine din ce trăi. Ceea ce nu s-a întrebat nici Eminescu, nici Maiorescu, este poate rolul acestei generaţii să se întrebe: ce trebuie, ce putem face pentru a ne descotorosi de "clasa superpusă" şi cum am face să avem şi noi, în sfîrşit, o clasă politică?