Creşterea şi descreşterea lumii occidentale

Odată cu campania electorală din Franţa şi victoria anunţată a lui François Hollande la alegerile din 6 mai, creşterea economică - cu micile nuanţe neo-keynesiene pe care un astfel de demers le mai poate presupune după doi ani de cură de austeritate luterană - a ieşit din nou la rampă. Pentru moment, principala victorie a lui François Hollande pe plan internaţional priveşte mai degrabă agenda: a venit rândul creşterii economice să fie subiectul favorit la reuniunea G8 de la Camp David de sâmbăta trecută. Dar, ca de obicei, întâlnirea celor 8 şefi de stat sau de guvern s-a încheiat printr-un comunicat în care limba de lemn spune totul despre blocajul ideatic în care se află lumea politică occidentală în faţa "pieţelor". În acelaşi timp, tot sâmbătă, şi deloc nu întâmplător la Frankfurt, unde se află sediul Băncii Centrale Europene, peste 20000 de manifestanţi au protestat, la chemarea colectivului Blockupay Frankfurt, împotriva politicii de austeritate pe care troika şi guvernele europene, la incitarea BCE, au pus-o în aplicare în ultimii ani. Căci acum, nu doar datorită alegerii lui Hollande în Franţa sau a rezultatului alegerilor parlamentare din Grecia, ci şi a înfrângeri categorice a creştin-democraţilor Angelei Merkel pe 13 mai, la alegerile din landul Renania de Vest - Westfalia, arată o schimbare dramatică a stării de spirit a publicului.

În viziunea organicistă care domina gândirea economică mainstream austeritatea (sau rigoarea, cum le mai place unora să o numească) este prezentată ca un fel de cură de slăbire care nu poate decât să facă bine organismului economic. "Strângeţi centura!" a fost leit motivul propagandistic al acestei puneri în scenă ce ar fi trebuit să asigure bazele relansării. Sub influenţa unor economişti legaţi de aşa numitele "pieţe", mai ales după victoria fără glorie a lui David Cameron - politician strâns legat de City-ul londonez - la alegerile pentru Camera Comunelor din 6 mai 2010, o serie de lideri europeni au crezut că aplicarea în practică a dogmei neoliberale conform căreia o reducere drastică a cheltuielilor bugetare va genera o "creştere sănătoasă". O coincidenţă care dă seama de starea lucrurilor din 2010: anunţul lui Traian Băsescu privind aplicarea tăierilor salariale a venit chiar în seara zilei 6 mai 2010, moment când se confirma politic, prin votul englezilor, noua orientare economică impusă de lumea bancară. A urmat apoi susţinerea deschisă de către Wall Street new-york-ez a mişcării ultraconservatoare Tea Party împotriva lui Obama şi a democraţilor la alegerile de la mijlocul mandatului în noiembrie 2010 care urmărea să impună aceeaşi tendinţă şi în SUA.

Din acest punct de vedere România a fost în avangardă. La noi, chiar înainte ca formula "strângerii curelei" să se folosească în restul Europei, Traian Băsescu prezenta deja politica de austeritate ca pe o cură de slăbire forţată aplicată "grasului" bugetar pentru a proteja pe "slabul" productiv. O logică a conflictului de clasă reconstruit, dar nu foarte diferit de cel promovat câteva decenii mai devreme de comunişti. În mai 2010, se anunţa doar o mică cură de şase luni pentru ca apoi situaţia să se îmbunătăţească. În final, au fost doi ani de austeritate şi nimic nu anunţă puseul "sănătos" al creşterii economice româneşti.

Privită retrospectiv, la doi ani de la introducerea sa, politica de austeritate pare mai degrabă o serie de trucuri de contabilitate. Acestea vizau pe de o parte creşterea competitivităţii prin scăderea drastică a salariilor pentru a relansa investiţiile private, şi în strânsă corelaţie, demantelarea statului social considerat responsabil pentru întârzierea relansării economice. Până acum, politica de austeritate, dincolo de prelungirea şi amplificarea crizei economice, nu a făcut decât să acutizeze conflictele sociale şi să încurajeze extremismele.