Creştinismul de circumstanţă

Acesta este diagnosticul pus pe ceea ce este tot mai slaba şi mai deformata legătură a românilor cu creştinismul, în speţă, cu ortodoxia. El nu a fost dat de un mirean, ci de un înalt părinte al Bisericii Ortodoxe Române, iar consecinţele acestui fapt trec mult dincolo de credinţă, de relaţia personală sau de obşte cu Biserica, pentru a intra în miezul a ceea ce constituie marile slăbiciuni ale societăţii româneşti de astăzi. Unele plătite din greu, chiar de către generaţiile actuale, altele pe care le vor plăti, cu vîrf şi îndesat, urmaşii urmaşilor noştri, dacă ceva dramatic nu se întîmplă, care să schimbe cursul destrămării fundamentelor acestei societăţi. Pentru că discuţia a fost deschisă public, se cuvine să spunem ceea ce este de spus pentru a întregi şi preciza diagnosticul.

Avem toate motivele să fim supăraţi pe televiziuni şi pe programul lor susţinut de îndobitocire sistematică a oamenilor, copii şi maturi deopotrivă, de relativizare şi destructurare a reperelor morale, de adormire a simţului critic, artistic şi mai general a oricărei urme de sensibilitate la Valoare, Adevăr şi Frumos. Această cruciadă mediatică a morbidului şi obscenului, a non-valorii artistice, sociale şi umane, pusă sub flamura precară şi falsă a "datoriei de a informa" şi a "necesităţii de a răspunde cerinţelor şi preferinţelor publicului", purtată mult dincolo de limitele bunului simţ şi de cerinţele minime ale decenţei ori sanităţii în spaţiul public are, desigur, rolul ei în slăbirea reperelor morale şi poate chiar şi a familiei în societatea de astăzi. Totuşi, bolile care sapă adînc la fundamentele fiinţei noastre individuale şi colective nu pot fi puse, toate, pe seama televiziunii şi a capacităţiilor sale halucinogene, ori dizolvante, care, relativ recent, au atins, într-adevăr, puteri înspăi-mîntătoare. Dacă diagnosticul de "creştinism de circumstanţă" este corect, şi sunt destule motive vizibile cu ochiul liber pentru a-l considera aşa, atunci el indică un stadiu al bolii foarte avansat şi o etiologie mult mai complexă. Iar între aceste cauze multiple, cu durere o spun, cele care ţin chiar de instituţia numită Biserică, de opţiunile, deciziile şi modul de acţiune al unora dintre slujitorii ei nu sunt nici ultimele şi nici cele mai puţin importante.

Relaţia Bisericii cu societatea românească şi cu instituţiile ei, de la cele politice, pînă la cele educaţionale, a fost scoasă din tiparele în care o turnaseră cei 50 de de ani de putere totalitară şi de ideologie oficială comunist-ateistă. Biserica a avut şansa să reconstruiască, din temelii, relaţia cu societatea, cu oamenii şi cu sufletele lor. Din păcate, puţine dintre opţiunile strategice făcute pînă acum au ajutat cu adevărat reînflorirea valorilor creştin-ortodoxe. În goană după rezultate şi avantaje imediate, soluţiile facile, ale minimei rezistenţe, cele care au făcut frumoasă vitrina, au fost preferate celor dificile, mai puţin spectaculoase, dar capabile să reclădească distrusele temple ale credinţei în sufletul şi în mintea unor generaţii aflate în vîrtejul celei mai mari schimbări din cîte a cunos-cut România de la crearea sa modernă.

În materie educaţională, în loc să transforme biserica într-un focar nou şi diferit faţă de instrucţia şcolară, atît ca formă şi conţinut, cît mai ales ca finalitate, Biserica a preferat soluţia facilă a introducerii în programa şcolară a "educaţiei religioase". Pe ea insistă şi astăzi, fără să înţeleagă că această abordare nu va da niciodată roadele sperate, poate cu bunăcredinţă, atît de părinţi, cît şi de către preoţii-dascăli.

În raport cu politica şi instituţiile guvernării, Biserica nu a schimbat nimic radical. În loc să caute şi să marcheze apăsat sfîrşitul legăturilor vinovate cu Puterea, prin excelenţă coruptă şi depărtată de ceea ce este valoare autentică a creştinismului, Biserica a preferat soluţia minimei rezistenţe, intrînd în jocul politic, chiar dacă cu perdea, mai cu fereală. Ba, nu! A mai făcut ceva, a pus o cruce în sala Parlamentului, gest care, după părerea mea, aduce mai degrabă a blasfemie, decît a sfinţire! În loc să-şi facă program care să o repună în centrul moral al societăţii, înalţii ierarhi ai Bisericii au umblat după obţinerea statutului de "biserică naţională", ca şi cum o lege şi eventualele privilegii oferite de stat ar fi putut ajuta cu ceva adevărata reconstrucţie a credinţei, ca valoare spirituală, de care societatea românească are atîta nevoie. În loc să reclădească şi să reaprindă lumina valorilor creştine în sufletele românilor, ierarhii bisericii au dat prioritate construcţiei unor clădiri, care, iată, se vede, contrastează flagrant cu "creştinismul de circumstanţă" al poporului. În locul deschiderii şi al dialogului cu societatea, cu intelectualitatea care continuă să se reclame, raţionalist, dar creştin, de la paradigma tomică a îndoielii, nu puţini dintre cei care slujesc biserica la cele mai înalte cinuri s-au refugiat într-un fundamentalism rigorist, de circumstanţă, validat poate de tradiţii, care închide însă calea comunicării, în loc să o deschidă. Degeaba se plîng înalţii prelaţi de precaritatea comunicării publice şi a mesajelor anti-creştine difuzate de mijloacele mediatice, dacă ceea ce le contrapun este un soi de autism, ori aberaţia absolută a emisiunilor de "sfaturi religioase" difuzate ca oricare altă marfă imundă a televiziunilor de care se plîng. În locul relaţiei esenţiale cu oameni vii, suflete şi comunităţi, cele mai multe practici ale bisericii continuă să cultive relaţia cu "turma". Unde sunt semnalele, luările de poziţie, politicile alternativ-creştine ale Bisericii faţă de fenomenele care erodează rădăcina societăţii româneşti, faţă de corupţia organizată instituţional care a făcut din traficul de persoane şi de droguri două dintre cele mai productive şi vizibile "activităţi sociale" din România zilelor noastre? În locul semnelor interioare ale credinţei şi spiritualităţii, sunt scoase insistent în faţă cele exterioare. Cursa pentru reînnoirea şi întinerirea corpului clerical s-a transformat, nu doar pe alocuri, într-o "bursă" foarte productivă pentru visteriile înaltelor scaune şi cinuri, din care răzbate mirosul înţepător al corupţiei. Cît trebuie să fie de orb cineva ca să nu vadă degradarea spirituală şi ridicolul absolut în care se înveşmîntează preoţii care, pentru a-şi întregi veniturile, dau de zor cu mirul, ori apa sfinţită, în stînga şi în drepta, pe roţi, portbagaje şi motoare ale maşinilor de lux cu care se împroprietăresc enoriaşii cu dare de mînă şi cruci de aur, cît palma, la gît?! În schimb, prin parohii, n-au timp pentru slujba de îngropăciune a celor care mor singuri prin case, prin spitale, ori prin şanţuri, pe motiv că nu au primit tariful stabilit oficial! Despre ce ortodoxie vorbim, dacă preoţii nu-i mai ajută pe oameni să deosebească şi să retrăiască interior valenţele spirituale, diferite, ale unor sărbători cruciale pentru Creştinism, cum sunt Paştele şi Crăciunul, amîndouă transformate doar într-un prilej de chiolhan şi turism (fiecare după puterile pungii, desigur!), precedat eventual de o scurtă "vizită" la slujba de cu seară?!!

Aceste lucruri există şi se întîmplă în fiecare zi, iar contribuţia lor la precaritatea relaţiei societăţii româneşti cu creştinismul şi ortodoxia nu poate fi exagerată!

Faptul că societatea românească se despiritualizează forţat, în ritm accelerat, este una dintre cele mai grave şi adînci cauze ale relelor pe care le găsim la tot pasul, nu doar în mass- media sau în politică, ci şi în şcoli, în spitale şi practica medicală, pe stradă, ori în biserici.