Criza celorlalţi

România este o lume de lumi paralele. Pe falia guvernanţi-guvernaţi, lucrurile sunt încă şi mai radicale. Cele două lumi sunt nu doar diferite, ci de-a dreptul incompatibile.

Criza guvernanţilor este simplă! Ca dovadă: se găsesc soluţii simple pentru combaterea ei! Criza lor este golul din conturile Ministerului de Finanţe şi ale Administraţiilor locale de unde, pînă acum, au curs fără niciun fel de oprelişti "afacerile" unse cu miere şi inundate de lapte, din care s-au înfruptat cu metodă şi fără nicio ruşine, reţinere sau teamă de consecinţe legale. Soluţia este, la rîndul ei, cît se poate de "naturală". Dacă de împrumutat nu mai e de unde, iar de dat înapoi trebuie să dai ceea ce datorezi, nu-ţi rămîne decît să bagi mîna în buzunarul angajatului, să spargi puşculiţa pensionarului, să iei încă nouăzeci şi nouă de piei (impozite) de pe spinarea oricui a avut nenorocul să se nască în aceste vremuri, în ţara românească, suficient pentru ca lucrurile să meargă înainte. Cum să meargă? Exact ca înainte!

Există cîteva propoziţii favorite ale guvernării, prin care ea exprimă simplitatea situaţiei şi mai ales iritarea "bravilor conducători" faţă de gesturile (altfel insignifiante) de rezistenţă ale supuşilor. Prima ne spune, pe un ton de reproş, că "am trăit mult peste mijloacele noastre"! Aşa, toţi luaţi împreună şi fiecare în parte, mai ales cei care au neruşinarea să ia lefuri şi pensii de la stat! Minciuna este pe cît de sfruntată, pe atît de gogonată! Nu societatea a trăit peste mijloacele ei, ci unii au furat şi au distrus mult peste capacitatea societăţii de a reproduce resursele irosite, ori de a genera altele noi. Iar motivul pentru care s-a ajuns aici nu este incapacitatea funciară, ori neputinţa celor care produc ceva în societatea românească, ci faptul că nimic din ceea ce "statul" a consumat nu s-a întors ca un spor, ca un imbold material, ori ca o sursă de oportunităţi pentru oamenii, instituţiile şi sistemele de care depinde menţinerea şi fructificarea capacităţii creative (în sensul cel mai larg) a societăţii. Totul s-a dus, fără excepţie, în "consumul politic" şi consumul personal al celor care astăzi ne reproşează că am trăit peste mijloacele noastre. A doua propoziţie cu care ne umplu urechile guvernanţii ar vrea să sune ca un soi de "angajament", aproape ca un "nou contract social". "Gata, cei care pînă astăzi, folosind funcţiile publice cele mai înalte, au devalizat statul prin afacerile lor, ori nu mai fură, ori pleacă din funcţie"!!! Sună bine, nu-i aşa? Poate, doar că din punctul de vedere al păgubiţilor, adică al celor care le-au dat mandatul de guvernare, bazîndu-se pe premisa de bună credinţă şi de respectare necondiţionată a legii, ca elemente ce subîntind orice relaţie contractuală, nu este deloc corect. Dacă există o recunoaştere, iar ea vine zilele acestea de la cele mai înalte niveluri de decizie şi reprezentare politică, potrivit căreia s-au "sifonat" resursele bugetare cu metodă şi fără limite pînă acum, atunci ceea ce trebuie să se întîmple este, înainte de orice, judecarea în instanţă a faptelor comise de persoane în carne şi oase, cu identitate şi adresă cunoscută, iar pe această cale obţinerea reparaţiilor ce ne sunt datorate nouă, cetăţenilor, respectiv fondurilor publice. De ce OLAFUL-ul Uniunii Europene poate să vină şi să controleze toate contractele prin care s-au obţinut bani europeni şi să decidă, cu putere de lege, returnarea lor, dacă derularea programelor s-a făcut cu încălcarea legii, ori în alte scopuri decît cele declarate, ori fără obţinerea finalităţilor asumate prin contract, iar instituţiile noastre de control financiar n-ar putea face acelaşi lucru? Te pomeneşti, însă, că au făcut-o şi i-au descărcat demult de orice responsabilităţi pe cei care astăzi ne promit, doar cu jumătate de gură, că mâine "n-o să mai facă afaceri cu statul"!!!

De partea cealaltă, criza guvernaţilor are cu totul alte coordonate, implicaţii şi soluţii. Pentru ei, criza este, înainte de orice, una politică! Iar consecinţele ar trebui să fie mai ales politice şi juridice. Contractul guvernării a fost grav încălcat de cei care au primit mandatul. Nu doar prin aceea că nu au acţionat cu bună credinţă în îndeplinirea obligaţiilor asumate (în fapt le-au uitat a doua zi după confirmarea în înaltele funcţii publice), dar deciziile şi acţiunile lor sunt vădit împotriva intereselor celor care i-au mandatat să guverneze. Trebuie să fie cineva abulic, ori prim-ministru în România, ca să declare cu o morgă cît se poate de serioasă că "acţionează în interesul ţării", cînd decide tăirea resurselor minimale de viaţă pentru milioane de cetăţeni ai acelei ţări, fără ca, în răstimp, să deranjeze nici măcar un fir de păr din capul celor responsabili de abisul dezastrului! Declaraţia are însă meritul de a dovedi, dincolo de orice îndoială raţională, că "ţara" decidenţilor politici este cu totul alta decît "ţara" celor guvernaţi! În mod vădit, pentru cetăţenii României, criza nu este una a resurselor, ci a regulilor şi a instituţiilor fundamentale ale guvernării, a selecţiei şi controlului asupra celor care exercită guvernarea. Pentru prima dată în ultimii 20 de ani, în rîndul marii majorităţi a celor guvernaţi, oricare ar fi orientările sau preferinţele lor politice, s-a cimentat convingerea că sunt înşelaţi sistematic şi, încă mai rău, sunt împinşi fără remuşcări nu doar în braţele mizeriei, ci ale unei situaţii fără ieşire pentru ziua de mîine şi, mai ales, pentru ziua de răspoimîine, cea a nepoţilor şi strănepoţilor. Aşa ceva s-a întîmplat în România, ultima dată, în Decembrie 1989, ceea ce nu înseamnă că trebuie să se aştepte cineva, acum, la reacţii sociale similare. Istoria nu se repetă decît atunci cînd nu are altceva mai bun de făcut!