Criza de joi a artei

Tevatură mare pe tema Institutului Cultural Român, curg acuzaţii din toate părţile pentru toate părţile. În acest caz, şi apărările sunt la fel, erga omnes sau cum mai spun nemţii tout azimut. Ca de obicei, adevărul este la mijloc, s-a făcut, dar s-a şi greşit, s-au produs erori, dar şi eficienţa a fost remarcabilă. Ca în orice democraţie, toată povestea nu ar trebui să stea într-un singur om, iar subordonarea faţă de o instituţie aleasă prin vot, în cazul de faţă Senatul României, ar trebui preferată dependenţei de o singură persoană, fie ea şi preşedintele ţării. Desigur, există şi alte formule de funcţionare a unei instituţii cu drepturile, obligaţiile şi mai ales scopurile ICR, sau pot fi constituite unele specifice. Fost ministru la mai multe ministere, fost rector în mai multe mandate, un tip cult şi abil precum profesorul universitar Andrei Marga de la Cluj, dar născut în Bucureşti, explicaţie posibilă pentru faptul că este printre puţinii care nu spune "cafia", a fost desemnat în contumacie preşedinte al ICR. Ca vice i-au fost ataşaţi un scriitor vulcanic, deşi dimensional are tendinţe miniaturale, Horia Gârbea, şi Vladimir Simon, eurocult susţinut de PDL, meşter în programe cu finanţări europene, din care când nu le luăm le mai dăm şi înapoi.

Dar nu toate acestea vroiam să fie aduse în discuţie, presupunem că le ştie deja toată lumea. Profesorul Marga a apărut la televizor pentru un prim semn asupra gândurilor sale despre instituţia pe care a preluat-o, iar printre subiectele abordate, poate chiar neaşteptat de interesante, a fost şi starea artei plastice în promovarea sa internaţională, fiind făcută o uşoară şi destul de superficială trecere în revistă a scandalurilor tip "căluţul roz cu svastica pe fund", principiu filosofic, ontologic şi cultural care nu a fost încă desluşit pe de-a întregul, deşi nimeni nu mai lucrează la a-i afla profunzimile şi înţelesurile. Dilema se referea la tipul de artă pe care îl promovăm, pe cea de aşa-zisă avangardă, şocant ieftină, protest cu orice preţ, sau pe cea clasică, meşteşugită, de muzeu şi de manual. Inutil să spunem că există şi un adevăr de mijloc, pe care îl tot invocăm, un adevăr al contemporanilor care merg pe o linie decentă, dar mustind de talent şi estetic. Şi zice profesorul Marga că nu trebuie să ne înclinăm, în cultură, numai la cerinţele pieţei. De fapt, tocmai asta este problema, că ICR-ul nu a promovat până acum nici artă plastică reprezentativă, dar nici sclavul semnalelor de piaţă nu a fost. Până acum, exemplul negativ al politicii culturale a ICR a fost Nicolae Grigorescu, or, tocmai acest pictor fondator al Galeriei plastice româ-neşti este regele licitaţiilor româ-neşti de artă. Iar piaţa internaţională se străduieşte să propună şi ea tot Grigorescu, nicidecum părinţi decăzuţi de ponei cu semne ulterioare naşterii sau imitaţii palide de guru ai graffitiului şi ai stencilului. Pe scurt, artiştii promovaţi monopolist ani de-a rândul de ICR nu sunt nici reprezentativi, nici de valoare şi nici ceruţi de piaţa de artă. Dacă primele două aspecte mai permit discuţii, despre piaţa de artă vorbesc clar şi ferm banii, în forma lor comercială, preţurile.

Să închinăm, aşadar, o odă pieţei de artă, acum, la întoarcerea din vacanţă, invocând nume şi preţuri, formula magică a discuţiei despre aşa ceva. Alis şi-a menţinut moneda, leul, şi marţea ca zi de tranzacţionare. Au început primii, pe 11 septembrie, cu o ofertă ce nu a depăşit jumătatea de miliard, ca maxim individual. Cu 33 de mii de lei s-a vândut, cel mai mult, o stradă în curbă şi-n pantă, cu o monogramă a maestrului Theodor Pallady, mare şi roşie, în mijlocul de jos. Înainte se vânduseră, cam pe la mijlocul acestui preţ, două oferte. O glastră cu flori semnată Maxy şi datată 1920, cam când Max Hermann avea 25 de ani, a plecat pentru 16 mii de lei, după care o bogată şi intensă scenă de cafenea, în culori de apă pe hârtie, realizată de Iser, a fost adjudecată cu 15 mii. Un alt cuplu, tot pe la jumătatea preţului ce avea să urmeze, tocmai se vânduse: autoportret, destul de mare, pe la 80 pe 60 cm, de Schweitzer-Cumpăna, cu 8,5 mii de lei, adică nici 2 mii de euro pe o aşa piesă, şi o scenă măruntă de foc, de fapt mai mult fum, sub un şopron, în pădure, cu o femeie pe post de foale, de Apcar Baltazar, la 8 mii de lei. Cu puţin înainte se vânduse o vilă roz, în pantă, destul de confuză în intenţii şi perspective, semnată George Barbieri, cu 7 mii de lei, iar anterior o natură statică cu mere de Octav Băncilă, pictorul florilor şi al răsculaţilor, se dăduse pentru 6 mii de lei.

Goldart, care îşi ţine vânzările joia, a avut o primă şedinţă cu pictură, grafică, icoane şi sculptură, acum o săptămână, pe 13. Moneda de tranzacţionare a rămas euro al nostru, cel hingherit şi chinuit. O frumoasă ofertă, deplin onorată, a fost un lot de 3 Elena Popea, şi nu Popeea cum în mod comunist s-a stabilit mai demult şi a rămas în virtutea unor inerţii muzeografice. "Natură statică cu flori şi ceas" a primit 1.800 de euro, o superbă şi micuţă "Sărbătoare catolică" a plecat la 1.900 de euro iar "Pescăriţe bretone" a adunat scurt 3.200 de euro. O altă doamnă, Cecilia Cuţes-cu-Storck, a obţinut 2.200 de euro pentru o "Melancolie", profil trist, pe gânduri, provenind din colecţia pictorului George Ştefănescu, un artist despre care trebuie şi vom vorbi în curând. Din aceeaşi colecţie de suflet şi prestigiu provine şi un peisaj de aur de la Babadag de marele pictor dobrogean Lucian Grigorescu, vândut cu 6 mii de euro. Cu acelaşi autor şi din aceeaşi colecţie, "Bărci la Balcic", cu un fes roşu în vârf, s-a vândut cu 1.725 de euro.

Licitaţiile Goldart se desfăşoară joia, o zi înfiorător de aglomerată, când toată lumea programează vernisaje, licitaţii, conferinţe, prelegeri, seminare, lansări de carte, conferinţe de presă, nunţile şi botezurile mai lipseau. Unde mai pui că la ora de seară a acestor evenimente, ziarul de-l tocmai citiţi este în plină imprimare. Artmark ne-a ascultat constatarea şi şi-a mutat licitaţiile miercurea sau chiar marţea. Următoarea licitaţie Artmark, una importantă, cu multă lumină şi culoare, se ţine marţi, pe 25 septembrie. Dar tot atunci se des-făşoară şi licitaţia Alis, pentru că zici marţi, zici Alis. Goldart, cea cu joile aglomerate, îşi ţine următoarea licitaţie peste o săptămână, pe 27 septembrie, la ora 19. Cu o oră mai devreme, la 18, tot joi, 27 septembrie, se ţin, simultan şi concomitent, nu mai puţin de trei vernisaje, trei evenimente care ţin zile întregi atenţia şi răsuflarea. La Biblioteca Naţională, cea nouă şi modernă, de pe Gârlă, se deschide o primă mare expoziţie, artă plastică cu grijă aleasă de Ruxandra Garofeanu ca să susţină o temă amplă: "Artistul şi puterea. Ipos-taze ale picturii româneşti în anii 1950-1990". Au fost mobilizate 600 de opere, piesă cu piesă şi lucrare de lucrare. În aceeaşi clipă, la Cotroceni, muzeul, nu vreo altă incintă, se deschide expoziţia de grafică selectată de generalul Vasile Parizescu, celebrul şef al celor mai tari colecţionari români, grupaţi în Societatea Colecţionarilor de Artă din România (SCAR). Nu putea lipsi Muzeul Naţional de Artă al României (MNAR), el contribuind cu al treilea eveniment, vernisajul unei ample expoziţii dedicate Comunităţii Valone şi primului deceniu de existenţă al reprezentanţei sale în România, cu tema "Charles Leirens: portrete de artişti". Concluzia ne obligă la repetiţie, fără evenimente programate joia, că sigur va apărea o concurenţă care va reduce atenţia şi participarea, ne va face să regretăm că nu suntem capabili de ubicuitate şi, ca pe vremea lui Ceauşescu, pe Calea Victoriei, "mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi".