Criză la pătrat

Criza economică s-a suprapus unor tensiuni mult mai profunde care trimit atât către dimensiunea politică a societăţii româneşti, cât şi spre cea morală. Şi, chiar dacă politicienii nu pot să-şi recunoască neputinţa, refuzând să accepte ceea ce pare evident pentru majoritatea româ-nilor, suntem în ochiul unui uragan politic şi social care poate devasta totul. Iar uraganul îşi are originea în negura Revoluţiei din 1989 şi în consecinţele acesteia. E precum în meteorologie, proprietăţile atmosferei şi ale fenomenelor care au loc în funcţie de aceasta sunt un dat. Sezonul uraganelor e inevitabil. Doar tăria lor rămâne o necunoscută.

Fondarea, pe o bază instabilă şi neconsensuală a organizării sociale, economice şi politice a României contemporane, îşi face simţite efectele. Precum în cazul uraganelor, criza nu are nevoie decât de condiţii favorizante pentru a ajunge la maturitate. Pentru a trece de la nivelul 1 la 5, precum în scala Saffir-Simp-son, pe baza căreia se clasifică uraganele din Atlantic, e nevoie doar de ceva mai multă căldură. Ori, când viaţa politică se înfierbântă, uraganul politic e deja pornit. Am simţit-o permanent după 1990 de fiecare dată când veneau alegerile. Dar cum acestea erau odată la patru ani, chiar dacă situaţia era percepută ca un şoc, contextul părea tolerabil. Mai apoi, odată ce sistemul politic se pietrifica într-o formă imatură, efectele perverse apăreau din ce în ce mai des. Căci în 1990-1991 cei ce au forjat regimul constituţional nu au reflectat mai deloc asupra viitorului, ci s-au interesat doar de conservarea trecutului. Aşa că voluntarismul preşedintelui-jucător a intervenit pe fundalul unei crize structurale pe care nu a declanşat-o, dar de care a încercat să profite.

Când criza e la pătrat, capacitatea de rezistenţă a societăţii e afectată. Nu e de mirare că spleenul domină. Dar dacă românii au senzaţia că aşa nu se mai poate, politicienii se simt, vorba lui Nietzsche, dincolo de bine şi de rău, şi nu îşi pierd vremea cu amănunte. De aceea nu par îngrijoraţi de lipsa de rezistenţă a democraţiei la criză. Comparaţia cu Marea criză din 1929-1933 le repugnă, chiar dacă asemănările sunt izbitoare. Ori atunci democraţiile s-au prăbuşit rând pe rând în faţa totalitaris-mului pentru că societăţile nu au putut rezista crizei la pătrat. De ce ar fi acum, în 2008-2009, democraţia mai stabilă decât era atunci? Căci nu doar la alţii, dar şi pe la noi multe lucruri par asemănătoare. De ce nu l-am vedea pe Berlusconi ca pe un remake adaptat în conformitate cu aşteptările timpului după Mussolini? De ce Sarkozy nu aduce oarecum cu Daladier, care trecea de la stânga la dreapta după cum bătea vântul? De ce nu am observa şi în România analogii cu epoca carlistă?

Criza la pătrat poate camufla foarte bine acţiuni politice care pot pune democraţiile, slăbite de recesiune şi tot mai puţin coerente, în faţa unei situaţii dificile. Iar societatea de consum nu pare nici pregătită, nici dispusă să observe şi să reacţioneze. Pe nesimţite, pe fondul limitării libertăţii de exprimare şi a uzurii legitimităţii parlamentelor privite de tot mai mulţi ca instituţii de validare a legislaţiei impuse de grupurile de putere economică, în condiţiile excluderii tot mai multor grupuri de la jocul deciziei şi de la repartizarea bunăstării, criza la pătrat accentuează degringolada valorilor aşa zis tradiţionale.