Criza noastră cea de toate zilele

Criza mondială e încă departe de sfârşit. Optimismul afişat de mulţi economişti şi politicieni în urmă cu câteva luni a fost contrazis de evoluţiile economice. În aceste condiţii, întâlnirea de la sfârşitul săptămânii trecute a G 20 nu avea cum să se termine cu un acord. Din contră, demonstrând că organizaţia nu poate funcţiona optim în timp de criză (deşi a fost creată tocmai în acest context) şi că cele 20 de state cele mai dezvoltate din lume nu se pot concilia nici măcar asupra principiilor generale privind politicile economice, darmite şi asupra concertării politicilor propriu zise, întâlnirea de la Seul a scos în relief tentaţia unor puteri economice şi politice de a se proteja în faţa crizei prin recursul politici protecţioniste. Războiul devizelor dintre SUA şi China a pus în evidenţă fracturile care despart statele dezvoltate în privinţa ieşirii din criză. Nici faţă de politicile de austeritate convergenţa nu s-a putut manifesta, iar declaraţiile preşe-dintelui brazilian Lula da Silva privind necesitatea sus-ţinerii consumului pentru a genera creştere economică este încă o dovadă că statele emergente nu sunt dispuse să urmeze modelul european. În schimb, mediul financiar internaţional - ameninţat, cel puţin discursiv, la precedentele întâlnirii ale G 20, de apariţia unor reglementări mai dure - a scăpat de griji: G 20 nu mai are capacitatea de a sus-ţine reforme serioase în domeniu. Doar Nicolas Sarkozy, care preia preşedinţia G 20 pentru următorul an, pare a mai spera într-o relansare a acestei organizaţii şi îţi leagă speranţele prezidenţiale de revigorarea ei.

Deşi nu a fost unul dintre dosarele importante ale G 20, lipsa de vigoare a economiilor europene a ieşit în evidenţă. În special situaţia economiilor din zona euro rămâne un subiect fierbinte al crizei şi ar putea reveni rapid în centrul preocupărilor. Criza datoriilor suverane europene, nerezolvată în primăvara acestui an, ameninţă din nou întreaga zonă euro. Încă din vara acestui an, Irlanda se află în pragul colapsului. Iar în ultimele două săptămâni evoluţia datoriei sale a atins cote de alarmă. Săptămâna trecută ratele obligaţiunilor irlandeze pe zece ani de pe piaţa secundară ajunseră deja la 8,7% după ce în septembrie, erau la 6,5%. Iar aceasta reprezintă o diferenţă de peste 6% faţă de obligaţiunile germane care servesc drept referinţă în privinţa datoriei pe piaţa europeană.

În Europa pragul critic al crizei datoriilor suverane abia acum este atins. În primăvara anului în curs, când planul de salvare al Greciei a fost pus în aplicare, randamentele datoriilor sale ajunseră la 8%. Situaţia se repetă. Între timp, de vreo două luni, guvernul irlandez a renunţat să se refinanţeze de pe piaţă. Acesta speră să poată face faţă, cu o finanţare garantată până în iunie 2011, la situaţie, timp în care să pună în aplicare un program de aus-teritate pentru a recâştiga încrederea "pieţei".

Dar pentru mulţi economişti politica economică a guvernului irlandez nu este deloc convingătoare. Aceştia consideră că Irlanda a scăpat de sub control. Ţara nu pare să poată face faţă situaţiei fără un plan de salvare. De aceea, FMI va începe în curând o misiune şi la Dublin. Chiar dacă guvernatorul băncii Irlandei, încercând să domolească lucrurile, declara, săptămâ-na trecută, că un plan al FMI nu va diferi de planul de salvare al guvernului, intervenţia instituţiilor internaţionale este considerată, ca şi în România, rezultatul lipsei de credibilitate a autorităţilor.

Ori, dacă "tigrul" irlandez, până în 2008 un exemplu al reuşitei economice, a ajuns într-o asemenea situaţie disperată, la ce să ne aşteptăm de la autorităţile române a căror capacitate de analiză a crizei şi cauzelor sale este limitată. Iar, între timp, UE nu pare capabilă să mai reacţi-oneze la stimulii economici, deşi furia speculaţiilor împotriva datoriei ţărilor europene aşa zis "pe-riferice" nu s-a domolit. În zona euro domneşte discordia. Deşi o reacţie împotriva dictatului Germaniei pare să se contureze - spre exemplu Jean-Claude Juncker, preşedintele Eurogrupului, a cerut UE să garanteze datoriile ţărilor din zona euro pentru a calma speculaţiile - nici o politică coerentă nu se vede la orizont