Criza şi agenţii ei

La mijlocul săptămânii trecute, Camera Deputaţilor a Parlamentului federal belgian a dezbătut concluziile unui raport de aproape 500 de pagini privind prăbuşirea, în octombrie 2011, a băncii franco-belgiene Dexia. Raportul, încheiat după aproape cinci luni de investigaţii în cadrul unei comisii parlamentare special constituite pentru a elucida contextul dezastrului de la Dexia (devenită între timp Belfius), demonstrează că prăbuşirea băncii a fost posibilă ca urmare a "opiniilor" emise de agenţiile de rating. Cu toate acestea, faptul nu a fost reflectat şi în recomandările de la finalul raportului, iar surse din interiorul comisiei au lăsat să se înţeleagă că pasajul prin care experţii sugerau statului belgian să cheme în justiţie Standard and Poor's şi Moody's a fost şters.

Faptele însă nu pot fi şterse la fel de uşor, iar prezentarea lor este mai mult decât instructivă. Căderea băncii a fost posibilă ca urmare a două comunicate de presă, unul emis de la Standard and Poor's în luna mai a anului trecut şi altul produs de Moody's pe 3 octombrie. În urma fiecărui comunicat în care agenţia de rating anunţa că pune sub supraveghere Dexia, investitorii nu mai împrumutau banca, iar problemele băncii se agravau. În raportul comisiei parlamentare belgiene sunt ridicate mai multe probleme care arată precaritatea şi inconsistenţa unora din argumentele aduse de agenţiile de rating "împotriva" Dexia, de la faptul că analiştii care se ocupau de un dosar atât de complex au fost schimbaţi de mai multe ori în ultimii ani şi nu au avut la dispoziţie timpul fizic necesar pentru a-şi forma o "opinie" în cunoştinţă de cauză (câtă vreme la Moody's s-au schimbat cinci analişti în doar trei ani), până la responsabilitatea unui sistem care afirmă că urmăreşte să avertizeze şi să evite dezastre financiare, dar care de fapt le provoacă. Iar exemplul de la Dexia este unul din multe alte sute, căci anunţând în comunicatul său din 3 octombrie că nota băncii este în curs de revizuire, Moody's a contribuit din plin şi în deplină cunoştinţă de cauză, la blocarea surselor de finanţare pe termen scurt fără de care banca nu putea supravieţui.

În raportul comisiei parlamentare belgiene se spune cât se poate de clar că Moody's nu putea ignora faptul că s-ar fi putut înşela în evaluările sale (după eşecul de a anticipa criza din 2008, agenţiile de rating s-au apărat în faţa criticilor afirmând că emit simple opinii) şi că anunţul privind emiterea avizului negativ urma să afecteze capacitatea băncii de a accesa credite pe termen scurt.

Problema viabilităţii studiilor agenţiilor de rating nu este una izolată, ci priveşte un întreg evantai de studii cu scop comercial, inspirate din cercetarea ştiinţifică, dar care nu au aceeaşi acurateţe ştiinţifică şi nu se pot revendica cu aceeaşi seninătate de la principiul neutralităţii axiologice. Căci dacă "cercetătorii" sau "institutele" lor nu dau dovadă de neutralitate, atunci cât de neutră ar mai putea fi "cercetarea" lor? Ori, agenţiile de rating se revendică aproape deschis de la "adevărurile" ideologiei neoliberale, şi orice nu corespunde acestei viziuni este privit cu neîncredere şi riscă să fie avizat negativ. Oricum, în ştiinţă, gradul de probabilitate al unei cercetări este afirmat clar, ceea ce nu este deloc cazul cu studiile şi avizele agenţiilor de rating. Chiar sondajele de opinie, cu care studiile agenţiilor de rating pot fi comparate, recunosc un grad de eroare şi, chiar şi aşa, în cazul acestora există suspiciunea că pot influenţa votul în momente decisive.

În acest context nu poate fi neglijată nici neîncrederea din ce în ce mai mare faţă de onestitatea şi capacitatea economiştilor de a explica corect lumea. O recentă carte a jurnalistului economic francez Laurent Mauduit, Impostorii economiei. Cum se îmbogăţesc ei înşelându-ne! (Les Imposteurs de l'économie. Comment ils s'enrichissent et nous trompent! ), denunţă modul în care economiştii mediatici, dar nu numai aceştia, îşi exercită profesia şi cere impunerea unui cod deontologic care să le reglementeze activitatea.

Câtă vreme erorile - şi asta pornind de la premisa bunei credinţe a poziţiilor exprimate - economiştilor sau ale agenţiilor de rating afectează astăzi întreaga lume, atunci reglementarea activităţii acestora devine o prioritate. Altfel, greşelile se pot oricând repeta. Pot însă politicienii actuali, produşi de un sistem care a generat şi eşecurile economiştilor, să intervină şi să reglementeze acest domeniu? "Nu termometrul este vinovat pentru boală!" spunea, referindu-se la agenţiile de rating, comisarul european Michel Barnier. Dar raportul Dexia arată că uneori termometrul nu este chiar un instrument neutru, ci de-a dreptul un virus patogen. Şi, cum politicienii nu au fost atât de "curajoşi" încât să reglementeze domeniul, erorile s-au repetat.