Cu ai noştri,pe plaiuri franţuzeşti

În principiu am fi putut striga că valul Tonitza care "mătură" de ceva timp vânzările româneşti de artă loveşte şi în străinătate. Ne-am fi referit, desigur, la apariţia unor creaţii ale marelui artist român în licitaţia "50 tableaux Roumains. Collections de Mr et Mme A. (Allier), ancienne Collection Stefania Manoliu (amie et eleve de Nicolae Tonitza)", nume exact şi onorat pentru arta şi spiritualitatea românească. Organizatorul licitaţiei, abil şi priceput în această meserie, a pus chiar în titlu toate detaliile de greutate şi te bucuri să constaţi că el consideră important şi esenţial să amintească posibililor clienţi, persoane avizate, numai cu nume mari în cap, că e vorba de Tonitza, marele pictor român. Dar sunt multe detalii de luat în seamă, care conturează o frumoasă şi sănătoasă poveste despre colecţii de artă românească aflate în străinătate.

Identificarea vânzării colecţiei doamnei Manoliu este săracă în detalii. Cele 50 de oferte ale vânzării, mai exact 53 de loturi, sunt numite româneşte, deşi nu trebuie să fii cârcotaş ca să vezi şi prenume franţuzeşti printre autori. Colecţia poartă numele Domnului şi Doamnei A. Însă, ceea ce urmează în paranteză, Allier, nu este explicitarea misterioasei iniţiale de nume de familie, ci numele unui departament din mijlocul Franţei, în care se află şi oraşul Moulins. Dar de ce ne-ar interesa pe noi oraşul Moulins din departamentul Moulins când vorbim de o licitaţie desfăşurată la Paris? Pentru că licitaţia cu Tonitza mai sus amintită şi la care continuăm să ne referim nu s-a desfăşurat la Paris, cum inexplicabil a scris o agenţie română de presă şi cu frenezie şi fără ezitare au preluat toţi cei care au anunţat evenimentul pornind de la informarea de agenţie, ci în oraşul Moulins din departamentul francez Allier, pe romantica stradă a Măcelarilor (rue de Bouchers), la vreo 300 de km de nevinovatul şi pe nedrept invocatul Paris. Acolo se află sala în care a fost vândută colecţia de pictură românească de către firma de licitaţii de artă a doamnei Marie-Mathilde Sadde-Collette.

Oferta licitaţiei este foarte interesantă şi merită discuţia. Oricum ai număra, sunt 9, şi nu 10 lucrări de Tonitza, grupate la sfârşitul listei. Adună cele mai mari preţuri din ofertă, lucru care nu ne miră, şi sunt de cea mai bună calitate, lucru care ne încântă. Extrem de interesante sunt evaluările la care au fost puse în vânzare, în Franţa, aceste picturi de Tonitza. Ultima este şi cea mai scumpă, 15-20 de mii de euro, "Profil de fată", vreo 30 pe 35 cm, semnat de autor şi autentificat de Ecaterina Tonitza, soţia artistului. Mai sunt câteva picturi autentificate de doamna Tonitza, un trandafir agăţător, apreciat la 8-12 mii de euro, o micuţă cititoare, la 4-6 mii de euro, şi o alta, cu turban, mai schiţată, la 3-5 mii de euro. Ecaterina N. Tonitza a autentificat manuscris şi un portret feminin în care organizatorul licitaţiei pare a o recunoaşte chiar pe soţia maestrului, evaluat la 8-12 mii de euro.

Un mic nud în picioare, de 8-2 mii de euro, din 1930, ar putea să o reprezinte chiar pe doamna Ştefania Manoliu, cu numele ulterior complet de Manoliu Bereilh-Liegaux. Soţul doamnei, Jacques Bereilh-Liegaux, a lucrat pentru Institutul Francez din Bucureşti unde se pare că şi-a cunos-cut viitoarea soţie, pictoriţă care studiase chiar cu Tonitza. Cele 9 picturi de Tonitza şi restul până la 53 au aparţinut doamnei Manoliu Bereilh-Liegaux, care le-a luat cu ea în Franţa, când s-a dus acasă. Născută în 1887, la Bacău, Ştefania Manoliu a murit în 1972, la Paris, colecţia sa de tablouri cu diferiţi autori găsindu-şi adăpostul la cineva care nu a avut timp nici măcar să le vândă. Astfel, o fostă colecţie devine o altă colecţie, doar cu un simplu camion şi câteva acte notariale, altfel destul de scumpe.

În afară de cei 9 Tonitza, superbi sau atribuiţi, de trei Şirato, trei şcoli româneşti şi două chiar de Jacques Bereilh-Liegaux (1895-1977), res-tul, 36, sunt lucrări cu diverse teme realizate, în diverse tehnici, de Ştefania Manoliu, despre care am stabilit deja că a luat lecţii cu Tonitza şi i-a şi pozat. Nici în estimări creaţiile sale nu trec de 800 de euro, şi acela este un caz unic. Se mai apreciază un 5-6 sute, ceva 4-5 sute, nu se scade sub 200 pentru ulei, dar se trece de acest prag pentru unele, câteva, în creion şi alte grafici. Nu avem alte repere pentru activitatea şi prezenţa pe piaţă a doamnei Manoliu Bereilh-Liegaux, dar din ce vedem, putem constata rămăşiţele unei instrucţii nefinalizate, multă influenţă Tonitza, dar denaturată de timp şi spaţiu, de distanţa de clipele de atelier, rapelurile se limitează la cele câteva lucrări de Tonitza aflate în colecţie, care au înlocuit orele de atelier care îi erau necesare. Desenele aduc mai intens cu schiţa de atelier şi această tăietură frustră este mai atractivă decât uleiul vernisat, destul de incomod în straiele sale finale, de gală. Un specialist în para şi psi ar spune mai multe, dar nu ştiu dacă mai sunt necesare şi altele sau chiar mai exis-tă ceva suplimentar.

Lucrările din licitaţia românilor, de la Moulins, sunt semnate diferit, fie St. Manoliu, fie St. Bereilh, sau nu sunt semnate deloc. Iar datarea nu ne lasă să vedem o activitate şi după anii '40, şi nu neapărat după 23 August 1944. Aici aş vedea o oprire în timp, la un nivel de pasiune, poate comună cu viitorul soţ, care apare şi el cu un portret în ulei, la un umil 100-120 de euro, şi un set de desene în tot felul de ustensile de birotică, căruia i se alătură un desen al doamnei, pentru a putea cere 120-150 de euro pentru această mapă, lotul nr. 7. Preţurile sunt extrem de mici, şi anonime de ar fi fost, s-ar fi cerut mai mult la noi, şi nu neapărat în licitaţii, ci la saloane sau târgurile de antichităţi, vechituri şi alte nimicuri frumoa-se. De multe ori astfel de piese, inclusiv picturi, vin din talciocurile Occidentului, un peisaj extrem de divers, bogat şi interesant, unde poţi da, rar şi cu noroc, peste piese importante, chiar şi români de-ai noştri de tezaur. Este vorba şi de gustul public, mulţi se pricep, au încredere în gustul lor, au conştiinţa valorii banilor, şi cumpărătorii, dar şi vânzătorii recunosc o lucrare bună, ştiu locul unor obiecte de colecţie, şi în casă şi în lista de preţuri.

Dincolo de lucrările doamnei Ştefania Manoliu trebuie să remarcăm ceea ce oricum s-a accentuat exclusiv: prezenţa în ofertă a unor creaţii de Nicolae N. Tonitza şi Francisc Şirato, adică cel mai bine vândut pictor român şi unul dintre cei mai bine cotaţi. De Şirato au apărut trei lucrări: o scenă de Sighişoara, în pastel, apreciată la 500-800 de euro, un ulei pe carton reprezentând cârciumărese, destul de mare, estimat la 2,5-3 mii de euro şi chiar o poziţie cu bis, numită în româ-neşte "Case şi pom", ba chiar şi o "Mangania" în care recunoaştem, desigur, Mangalia. Preţurile de adjudecare, acolo unde a fost vânzare, aproape că nu contează. Oricum mediul este străin rău de aprecierea noastră foarte subiectivă faţă de Tonitza şi Şirato. Aces-te preţuri ar trebui să transforme oferta franţuzească în campanii de interes pentru colecţionarii şi comercianţii ce acţionează în mediul românesc. Semnalul franţuzesc este important, pentru că ne scoate din tiribomba licitaţiilor bucureştene, unde ne certăm noi cu noi, învârtind aceleaşi oferte, dar şi aceiaşi bani. Aprecierea specialiştilor francezi dă un raport onest, deşi ruptura este teribilă, pe la noi aşa ceva ieşea la sume de 10-20 de ori mai mari, la cei doi, şi 4-5 ori la doamna Ştefania şi domnul Jacques, că sunt vechi şi deci scumpe a îmbogăţire rapidă.