Cum a fost la alegeri

Au trecut şi alegerile acestea. Atât de interesante, încât merită câteva comentarii. Nu politice, pentru că acestea le las, acum, în seama altora. Tot ce doresc să vă spun este despre experienţa umană de a fi fost parte a acestui mecanism al democraţiei.

Dar, mai întâi, câteva cifre. Am fost preşedintele secţiei de votare nr. 59 de la Tampere. A fost prima dată când s-a votat în acest oraş, pentru că abia de doi ani s-a deschis consulatul onorific de acolo (mulţumiri lui Sami Ettanen pentru asistenţă şi autorităţilor finlandeze pentru cabinele de vot). La primul tur au venit 63 de alegători. La turul II au venit 157.

Cititorii interesaţi de sociologia politică au observat deja un amănunt interesant. În alegerile în două tururi, prezenţa la vot este, de regulă, mai redusă în turul II. Explicaţia este simplă. Setul de candidaţi este diferit în cele două tururi. Aşa încât se prea poate ca în turul II unii alegători să nu mai aibă nici un favorit în cursă. Se poate întâmpla, desigur, să existe un plus de participare "pe ultima sută de metri" din motive conjuncturale. O campanie foarte puternică, spre exemplu. Dar chiar şi aşa, sporul în turul II este, de regulă, modest. 10 la sută mai mult în turul II ar fi deja o anomalie. La Tampere (ca de altfel în multe alte locuri), au venit de două ori şi jumătate mai mulţi alegători decât în turul I. Acesta a fost un val seismic.

Primele semne au venit de dimineaţă. Membrii comisiei de votare trebuie să ajungă la ora 6 şi să pregătească secţia, care se deschide la ora 7. Cel puţin în mediul urban, alegătorii nu vin în număr mare la primele ore ale dimineţii. Ştiu asta din experienţa de alegător care locuieşte în zona centrului Bucureştilor. Am simţit însă că de data asta este altceva. Primii alegători au sosit înainte de ora 8. La ora 9 deja lucram intens.

Au venit de peste tot. Literalmente. Sigur, o proporţie însemnată a fost din Tampere, un oraş aflat la aproximativ 170 de kilometri de capitala Finlandei. Alţii au venit din împrejurimi. Dar alţii au venit de la distanţe mari. Din Turku, din Pori, de lângă Seinajoki, sau din Rauma. Recordul, cred, îl deţine un grup de tineri care a venit de undeva de lângă Kuopio. Cel mai mult m-a impresionat o tânără care a venit, singură, cu autobuzul, din Jyvaskyla. Peste 300 de kilometri dus-întors.

Atmosfera era una specială. De obicei, la votare nu se întâmplă nimic deosebit. Cel puţin mie nu mi s-a întâmplat. Am votat până acum în şcoli sau în ambasade. Sistemul era simplu. Intri, arăţi actele, primeşti buletinul de vot, îl ştampilezi etc. Era ceva sec, impersonal, în toată secvenţa aceasta. Care a ajuns să fie parazitată de aparatul de marketing electoral.

Acum era diferit. Oamenii veniseră, cei mai mulţi, în grupuri. Cu rude, cu prieteni, vecini sau copii. Mulţi copii. Era ca un fel de sărbătoare.

Antropologii au scris mult despre "ritualurile civice". Iar votul se presupune că este un asemenea ritual civic. Dar acum vedeam cu ochii mei. Le mulţumesc tuturor.

În comentariile despre aceste alegeri, adesea s-a trecut cu vederea, cred, un fapt esenţial. În străinătate, cei mai mulţi membri ai comisiilor au fost voluntari din comunitatea locală. Marea lor majoritate, independenţi politic. Nu au venit pentru bani, pentru că diurna, într-o ţară ca Finlanda, nu este - pentru a mă exprima caritabil - impresionantă. (12 Euro, pentru cine întreabă. În traducere: o pizza la cutie). Au venit pentru că le pasă.

Românii de aici sunt extraordinari. Au citit ziarele, s-au uitat pe Internet, la televizor sau au vorbit la telefon cu cei de acasă. Erau foarte bine informaţi. Chiar şi cei plecaţi de peste 20 de ani din ţară. Au venit la vot, dincolo de opţiunile politice, pentru că le pasă de ţara lor.

Au votat în număr foarte mare. În Finlanda, în total, au fost 760 de alegători. Asta înseamnă circa 40 la sută din românii cu drept de vot de aici (îi includ şi pe cei aflaţi în tranzit). Cred că este un record pentru votul în diaspora.

Se putea mai mult aici, fără vot prin corespondenţă? Sincer, nu cred. Cu doar două secţii de votare (dublu faţă de alegerile precedente) este practic imposibil să acoperi întreg teritoriul unei ţări întinse. Circa 250 de români sunt în insulele Aland, la o zi cu bacul de Helsinki. Aproximativ 100 locuiesc, lucrează sau sunt în trecere prin Rovaniemi, la 1000 de kilometri, în Laponia. Îmi pare rău că nu am putut face mai mult şi pentru ei.

În Finlanda au votat toţi cei care s-au prezentat. Ştiu ce s-a întâmplat în alte părţi. Experienţa noastră nu este, probabil, relevantă într-o discuţie generală, pentru că aici secţiile au fost, comparativ, mai mici.

Orele au trecut. Nici nu am apucat să ne uităm la ştiri, rapid, pe telefonul mobil, când am ajuns la ora închiderii. Acum începe "distracţia". Trebuie anulate, de mână, teancurile de buletine nefolosite. Trebuie numărate şi grupate buletinele de vot valide (149 Iohannis, 8 Ponta - rezultatul este public). Trebuie completate o serie de acte, scanate şi trimise. După care urmează aşteptarea confirmării că datele au fost procesate corect la Bucureşti.

Plecăm acasă după ora 2 dimineaţa, rupţi de oboseală. Înainte să închidem secţia, unul dintre noi ne cheamă la un selfie. În fotografie zâmbim cu toţii: eu, Graţiela, Puiu şi Florin.

Fiecare s-a dus la casa lui, doar eu la hotel. De undeva de sus se vede Tampere, noaptea. Mă gândesc că aici este cea mai nordică secţie de votare a României.

Românii de aici sunt deosebiţi. Dar cel mai bun lucru pe care trebuie să îl spunem despre ei este că sunt la fel ca noi toţi. Vor binele ţării lor. De aceea nu merită mai puţin. Ei nu cer nimic special. Doar acel fel de respect care, într-o democraţie autentică, se numeşte "egalitate".

Dimineaţa mă aşteaptă alte treburi. Pe autostradă, pe drumul de întoarcere, începe să fulguiască. Mă opresc într-o benzinărie să iau o ciocolată caldă. Vânzătoarea, foarte comunicativă, mă întreabă de unde sunt. Îi spun că din România. Grozav! - îmi răspunde ea, veselă. Aşa zic şi eu.