CUM SE SPULBERĂ MITUL AVANTAJULUI COMPARATIV Vacanţă la Roma

Duminica trecută, ministrul muncii Paul Păcuraru s-a deplasat la Roma, însoţit de slujbaşi din instituţia pe care o conduce, dar şi de câţiva patroni din construcţii. Iniţiativa acestei călătorii-fulger aparţine, după cum se ştie, primului ministru. Scopul ei a fost de a aduce acasă cât mai mulţi dintre românii care nu şi-au găsit un rost în Peninsulă, pentru a mai acoperi câte ceva din forţa de muncă lipsă pe care o acuză sectorul atât de dinamic al construcţiilor.

Este greu să facem un bilanţ al acestui demers. Oficialităţile vorbesc de un succes. După unii, s-au prezentat la locul de întâlnire, unde îi aşteptau mărimile venite de la Bucureşti, circa 600 de oameni. Că atâţia oameni nu ar putea niciodată intra în singura încăpere pe care au avut-o la dispoziţie, pricepe chiar şi un copil. Ceea ce nu i-a reţinut pe oficialii români să dea glas, pe lângă domnul ministru, mirării pline de încântare: "Ce mulţi suntem!"

Pe de altă parte, ziarele care au urmărit îndeaproape acţiunea nu au ascuns insatisfacţia celor care au dat curs invitaţiei şi au venit la întâlnire. Insatis­facţie datorată celor mai diverse motive. Mulţi români au ajuns în Italia cu familia, iar oficialităţile noastre n-au avut de oferit decât locuri de muncă pentru bărbaţi. Oamenii au fost din nou confruntaţi cu perspectiva de a-şi întreţine familia dintr-un singur salariu, devenit demult timp neîndestulător pentru românul mediu. Alţi compatrioţi şi-au format în Italia echipe specializate şi vor să angajeze lucrările în sistem de antrepriză, spre marea şi neplăcuta surprindere a angajatorilor. În sfârşit, nici oferta salarială, ultimul argument - ca să spunem aşa - n-a rupt gura târgului: cu mult sub aşteptări, zgârcenia ei n-ar putea fi compensată decât de faptul că, reîntorcând-se în România, cei interesaţi ar scăpa de stresul traiului printre străini. Probabil că pe acest factor psihologic au mizat, în primul rând, recrutorii.

Dezamăgirea românilor aflaţi în Italia s-a mărit, atunci când au simţit, din discuţiile purtate, "suflul de gheaţă" al birocraţiei autohtone, de care mulţi au fugit mâncând pământul. Niciun răspuns precis şi angajant la întrebările puse, nicio promisiune clară, ci, dimpotrivă, acel dezarmant "să vedem" care a dus buhul funcţionarului român. Nici dl. Păcuraru n-a strălucit prin spontaneitate, de parcă nu venise la Roma din proprie iniţiativă, ci tras de mânecă de cei pripăşiţi acolo. Aşa că mulţi dintre ei şi-au adus repede aminte de ce au părăsit ţara.

Dacă punem toate aceste lucruri în balanţă, ne convingem odată-n plus de ravagiile pe care le face amatorismul în administraţia noastră. Inventată ad-hoc şi total nepregătită, acţiunea s-a derulat sub semnul inspiraţiei şi al întâmplării. Amândouă aflate în defect în această duminică. Ca dovadă numeroasele surprize de care s-au lovit recrutorii români. Or fi spunând ei, după aceea, că din greşeli se capătă experienţă, dar acest mod de a învăţa de la viaţă este caracteristic proştilor, după cum glăsuia un filosof în vechime. Pe scurt, o excursie la Roma pe bani publici şi cam atât. Da, dar unde mai pui că onor Ministerul Muncii a prins gustul turneelor şi vrea să recidiveze la Milano, iar mai spre vară, chiar în Spania.

Iluzia bunăstării clădite pe sărăcie

Acţiunea din capitala Italiei mai are o faţetă: ea spulberă un mit. Este vorba de unul dintre clişeele care ne-au trecut deseori pe la ureche şi care sună cam aşa: "România deţine avantajul comparativ al forţei de muncă ieftine şi calificate". Substratul acestei idei, pe care oficialităţile au pedalat cu voioşie ani de zile, nu este greu de descifrat. Românii nu muncesc mai prost decât alţii, se spune cu o anumită emfază. De regulă, sunt la fel de bine pregătiţi profesional. Dar, spre deosebire de ceilalţi, se mulţumesc cu mai puţin. Adică acceptă să fie plătiţi mai prost.

Sub aspect macroeconomic, numai avantaje, se mândresc aceeiaşi oficiali. Salarii scăzute înseamnă costuri de producţie mai mici, deci competitivitate superioară, imposibil de menţinut, dacă salariile plătite n-ar fi atât de mici.

Nu contează că ele susţin un anumit mod de viaţă, care abia acoperă necesităţile de bază ale salariatului şi, de multe ori, nici atât. Doar două sute şi ceva de mii de salariaţi câştigau, anul trecut, peste 400 de euro pe lună. Aşa-zisa clasă de mijloc din România - într-un perpetuu proces de formare - trăieşte mai puţin din salariu şi mai mult din credite. Ceilalţi se descurcă şi ei cum dă Dumnezeu. Iar salarii mici înseamnă sărăcie mare, foame, lipsuri, boală, promiscuitate, îngrijorător de întinse la ro­mâni, unde peste 4 milioane de persoane acuză din plin mizeria.

Din acest motiv şi-au luat atâţia români lumea în cap şi bântuie prin străinătate, mulţi în căutare disperată de lucru. Oricât de prost ar fi plătiţi după standardele străinilor, totuşi, e cu mult mai bine ca acasă. Acasă, unde pe lângă înapoire, trăiesc şi şocul unei inechitabile şi sfidătoare polarizări sociale, fapt pentru care însuşi guvernul a fost arătat cu degetul de personalităţi europene, ca promotor al unei politici egoiste şi opace.

Emigranţii români au simţit şi le-a plăcut gustul libertăţii, vor să se bucure de promisiunile democraţiei, acum, nu pes­te câteva decenii, iar dacă societatea nu este în stare să le asigure ceea ce cer, atunci nu stau pe gânduri să-şi caute singuri norocul. Cum îşi închipuie funcţionarii din Bucureşti, aterizaţi pentru o zi la Roma, că îi vor aduce acasă pe români, fără să le ofere nimic concret, nimic în acord cu aşteptările lor? E greu de înţeles o asemenea logică întortochiată.

Inechitatea, mai dură decât mizeria

Există şi "avocaţi" ai sărăciei altora care spun că potenţialul României este scăzut, produsul intern brut confirmă suges­tiv această situaţie, că există o limită obiectivă a puterii de cumpărare, că salariile sunt ţinute în frâu de productivitate. Iar cum aceasta evoluează destul de lent, nici salariile n-au de unde să crească mai repede, decât dacă s-ar tipări bani fără acoperire, iar inflaţia şi alte nenorociri macroeconomice atât aşteaptă.

Argumente corecte, dar cu două amendamente. Primul constă în laxitatea "regulii de fier a economiei" invocate mai sus. Spre deosebire de angajatul de rând, ţinut vinovat pentru atrofia productivităţii, România este plină de "băieţi deştepţi", care şi-au aranjat câştiguri de zeci de ori mai mari. Salarii-sinecură ce nu au corespondent nici în randament, nici în alte performanţe profesionale. Ele răsplătesc doar pe "învingătorii reformei", sintagmă din care se poate înţelege orice, înafară de merite. De parcă economia ar fi un joc cu sumă nulă, unde câştigul unora atrage automat pierderi pentru alţii.

Ceea ce nu înţeleg autorităţile, pe de altă parte, este că o economie care se mulţumeşte cu salarii mici şi alte costuri reduse este inerent condamnată la productivităţi naţionale reduse, la venit naţional scăzut, la niveluri de economisire şi investiţii insuficiente cronic. Îşi periclitează şansele de dezvoltare în viitor.

Decalajele României faţă de celelalte state ale Uniunii, numărând acum zeci şi chiar sute de ani, vor deveni insurmontabile. Competitivitatea bazată pe salarii mici şi pe alte mituri ale avantajului comparativ ne-a împins către o specializare rudimentară, adică într-o fundătură. Aici e cheia problemei şi sursa principală a sărăciei: în specializarea depăşită în care ne complacem, în practicarea până la exasperare a lohnului. Oferta românească excelează prin produse de tehnologie joasă, prin consum mare şi prost plătit de forţă de muncă, prin risipă de materii prime şi energie.

Acum se vede cât de mult lipseşte un proiect economic ambiţios şi realist, care să zidească pilonii modernizării economice. Care să dea speranţe românilor că îşi pot clădi singuri destinul, că viaţa nu trece pe lângă ei aşteptând la infinit să se producă cine ştie ce miracol. Numai reaprinzându-le speranţa, aşezând-o pe temeiul solid al certitudinilor, va fi subţiat valul emigraţiei româneşti.