Cumpărarea unui popor

Un regim care creşte impozitele celor bogaţi, în vreme ce acordă ajutoare celor cu venituri scăzute. Un stat care multiplică taxele marilor întreprinderi, în vreme ce controlează chiriile şi interzice băncilor să profite de clienţii lor. Un guvern care vorbeşte despre solidaritatea dintre clasele sociale şi inves­teşte sume considerabile în proiecte de infrastructură.

Aceia dintre cititori care s-au gândit că este vorba de un regim socialist nu au greşit decât pe jumătate. Este vorba despre regimul naţional-socialist. Altfel spus, despre Germania nazistă.

Uităm, uneori, că nazismul s-a născut la intersecţia altor ideologii, care l-au precedat. Liderii nazişti vorbeau, ca şi liderii stalinişti, despre socialism şi despre nevoia de egalitate şi solidaritate. Însă ei predicau această egalitate în interiorul unei comunităţi definită rasial.

Această dimensiune, socialistă, a regimului nazist, este analizată de o carte cutremurătoare a istoricului german Götz Aly, "Beneficiarii lui Hitler. Jaf, război rasial şi statul asis­tenţial nazist". Aly porneşte de la următoarele întrebări: Cum au finanţat naziştii războiul? Cum se face că mulţi germani nu s-au revoltat împotriva regimului?

Vom ajunge şi la chestiuni de principiu, însă acum să urmărim puţin raţionamentul istoricului german. Spre deosebire de Marea Britanie şi de Statele Unite, care au finanţat războiul mai ales prin emisiuni de obligaţiuni şi prin creşterea taxelor, liderii nazişti au pus la cale un mecanism foarte diferit, pe cât de sofisticat, pe atât de monstruos. O parte importantă a banilor a provenit din spolierea ţărilor ocupate.

Îndată după venirea la putere a naziştilor, statul german a devenit, ca niciodată în istoria de până atunci a Germaniei, unul asistenţial. De aceea, în 1939 naziştii ajunseseră la fundul sacului. Cheltuielile sociale şi pentru înarmare ameninţau să prăbuşească finanţele publice.

În acest context, arată Aly, trebuie interpretate un set de politici puse în aplicare, sistematic, în timpul războiului. Una dintre acestea a fost aceea a "costurilor ocupaţiei", care trebuiau plătite de statele cucerite de germani. Pe front, armatelor germane le-a fost trasată sarcina să extragă tot ce pot din zona de operaţiuni.

Dar cel mai sinistru aspect al acestei istorii a fost acela al promovării genocidului ca un mijloc suprem de jefuire a unor întregi populaţii, în primul rând a evreilor. Aly documentează sumele imense obţinute de nazişti prin taxare abuzivă sau prin expropriere, sub coordonarea unor personaje precum Eichmann.

Acest jaf pe scară apocaliptică le-a permis naziştilor să "cumpere" susţinerea unei părţi însemnate a populaţiei. Chiar şi în pragul prăbuşirii totale, în Februarie 1945, Goebbels încă solicita Finanţelor să pregătească creşterea pensiilor. Germania nazistă, în lectura lui Aly, a rămas până la sfârşit un stat asistenţial, finanţat prin război şi genocid.

Un detaliu nu lipsit de importanţa sa... Mulţi dintre noi am rămas, din istoria nazismului, cu imaginea unui Hitler bătrân, cocârjat, încolţit în buncărul său din Berlin. Aly însă ne aminteşte că percepţia germanilor, în 1933, era foarte diferită. Liderii nazişti erau atunci surprinzător de tineri. Hitler avea 43 de ani atunci când a fost învestit de Parlament (Reichstag) ca Prim-Ministru (Cancelar). Himmler avea 33 de ani, Goebbels 35 de ani, Hess 38 de ani, iar Bormann 32 de ani.

Lipsiţi de experienţă şi de scrupule, conducătorii nazişti au început să vândă "gogoşi" populaţiei. Vacanţe plătite, bani în plus la salariu, certitudinea unui loc de muncă sau a unei promovări. Şi campania de exterminare din Est a fost ocazia unor promisiuni neruşinate. Mulţi germani şi-au imaginat că vor deveni prosperi fermieri în noile teritorii imperiale.

Ar fi multe de spus despre analiza lui Aly. Aş recomanda, pentru o imagine mai complexă, lectura lucrărilor, foarte recente, ale lui Adam Tooze (The Wages of Destruction: The Making and Breaking of the Nazi Economy) şi Lizzie Collingham (The Taste of War. Word War II and the Battle for Food). Acum nu e loc decât pentru câteva observaţii generale.

Statul asistenţial nu este întotdeauna ceva bun sau măcar neutru. Istoric vorbind, a fost compatibil şi cu regimuri autoritare sau chiar totalitare. Acestea şi-au mituit pe scară mare cetăţenii, folosind bani proveniţi din crimă, inginerii financiare dubioase, contrabandă ori împrumuturi mascate.

Iar numeroşi cetăţeni au consimţit. Nu s-au întrebat de unde vin banii, bunurile sau serviciile pe care le primeau. Ori s-au bucurat că "duşmanul de clasă", "denigratorii ţării" sau "veneticii" sunt lăsaţi pe drumuri. S-au mutat în casele lor, le-au luat slujbele, conturile, ceasurile, tablourile şi chiar lenjeria de pat (chiar şi aceasta a fost uneori confiscată).

Acesta este rezultatul catastrofal al logicii lui "Să ni se dea!" atunci când nu este moderată de principii morale. Politica presupune şi cumpătare, nu doar dorinţa neînfrânată pentru bani şi influenţă.