Dacă ridicol nu e, nimic nu e!

Co-substanţialitatea politicii româneşti cu ridicolul, exprimarea ei privilegiată în limbajul atît de spectaculos şi colorat al ridicolului nu este de circumstanţă, nici locală şi evident pentru toată lumea, nici dependentă de timp. Dezinvoltura, eleganţa cu care înoată în ridicol politicianul român, fie că s-a născut la Cluj, la Bucureşti sau la Cons­tanţa, fie că şi-a făcut studiile la Paris sau la Periş, rămîn inegalabile. Acest adevăr a fost "demonstrat", o dată pentru totdeauna, de originalul şi atît de incomodul întemeietor al politologiei româneşti, Ion Luca Caragiale. Nouă, epigonilor, nu ne rămîne decît să cons­tatăm conformitatea încăpăţînată a realităţii cu teoria, de fiecare dată şi în fiecare situaţie în care ceva important se întîmplă în politică.

Orice s-ar spune şi orice s-ar face, moţiunea de cenzură cu care cel mai mare partid de opoziţie ameninţă guvernul, rămîne un lucru important. Poate pecetlui soarta unui partid, cum este PNL-ul; poate des­ţeleni şi scoate din prelunga sa confuzie PSD-ul; îl poate obliga pe neobositul nostru Preşedinte jucător să se decidă asupra opţiunilor de guvernare ale viitorului mandat; poate însemna un semnal care să ne deschidă ochii pentru a vedea, în sfîrşit, că, prin grija Celui de Sus, ne-am aşezat şi noi în Grădina Europei, unde, chiar dacă nu izvorăsc cele patru rîuri ale Edenului, cineva a avut grijă, totuşi, să sădească pomul cunoaşterii şi al unei vieţi mai bune, măcar decît cea din Iad.

Ei bine, moţiune fără ridicol nu există! Iar ridicolul este cu atît mai consistent cu cît "greii" PSD sunt foarte serioşi în disputa lor privind soarta documentului cu pricina. Va să zică: Preşedintele partidului vine şi zice: "Gata, nu se mai poate, pe făraş cu guvernul liberal!" În orice loc din lume, te-ai aştepta ca propoziţia aceasta ghilotină să cadă abia după ce măcar unul dintre "tehnicienii" partidului a avut grijă să verifice dacă lama alunecă liberă pe ghidaj, dacă cuiul-opritor iese cu uşurinţă din lăcaş, dacă platforma culisantă e suficient de solidă ca să ţină corpul condamnatului şi dacă a cumpărat cineva din obor coşul în care o să-i cadă capul. Oriunde în altă parte, Da, la noi Ba! Nici n-a spus Geoană vorbele fatidice, că s-au şi ridicat semnele de mirare, de întrebare şi nu după mult timp şi cele de contestare: Ghilotină? Care ghilotină, că noi n-avem oţel nici să ne facem bricege!, a zis cineva. Bună Ghilotina, dar dacă ne dă brînci Băsescu şi picăm chiar noi cu capul sub lamă?, s-a întrebat altul pe vreo 13 canale de ştiri şi comentarii politice. Ce ghilotină, nene, nu sunteţi întregi la minte, păi dacă-i tăiem ţeasta lui Tăriceanu, noi pe cine mai batem la cap cu opoziţia? Pe ce ne mai construim "discursul electoral"? În sfîrşit, au mai fost şi cei care şi-au pus întrebarea, oarecum mercantilă, dar importantă: Bine, bine, dar ce cîştigăm noi din toată afacerea? Ori, răspunsul cel mai uşor de găsit a fost că, de cîştigat, cîştigă doar Traian Băsescu, "Inamicul nr. 1" al PSD! O fi bine, deci, să-i tăiem capul lui Tăriceanu? au dubitat ei, în continuarea calculelor. Peste ridicolul iscat, nu atît de discuţia în sine, serioasă şi necesară, de altfel, ci de faptul că avea loc cînd şi unde nu trebuia, s-a prăbuşit valul de ridicol generat de atitudinea celui care se presupune că este "Capul" politic al PSD. Dacă a văzut atîta opoziţie, chiar din partea coledzilor, mă-nţelegi, neicusorule, domnul Geoană şi-a luat jucăria şi i-a ameninţat pe toţi că pleacă cu ea acasă! Iar dacă nici Tăriceanu n-o vrea să se joace cu el, o să se joace singur, şi atunci să-i mai vadă el pe toţi "deştepţii" care-şi dau cu presupusul cînd nu i-a întrebat nimeni! Chiar aşa, de ce nu i-o fi întrebat? Oricare ar fi cursul evenimentelor şi soarta moţiunii cu pricina, un singur lucru este limpede ca lumina zilei, pentru cetăţeanul alegător: nimeni n-ar fi reuşit să îngroape PSD-ul sub un munte de ridicol mai impunător, decît proprii săi lideri!

Ridicolul, însă, nu cunoaşte bariere politice. Încercarea Preşedintelui de a ne face să credem că nu este nimic mai normal pe lume decît să sari direct de pe masa de operaţie în hora întîlnirilor politice şi că, după o doză de narcotic la spital, cel mai firesc lucru din lume este să-ţi faci o vizită la birou, pentru a vedea, pesemne, dacă eşti pe-acolo, conţine o halcă zdravănă de ridicol. Ca să nu se lase mai prejos, un fruntaş liberal, pasămite zguduit pînă în străfundurile maetafizice de evenimentul alegerii noului Patriarh, i-a trimis degrabă o telegramă în care îl asigură de "ascultarea creştinească" a membrilor din partidul său. Poate ar fi fost mai simplu şi mai potrivit să-l ungă direct pe proaspăt alesul Patriarh, lider de partid, că se rezolva de la sine problema cu ascultarea. Ori, te pomeneşti că se referea la cu totul alt sens al termenului, cel care indică acţiunea cuiva de a asculta pe furiş ce zice altul!!!

Orice cronicar al "ridicolului" din politica noastră este fatalmente condamnat la parţialitate. Nu ne-ar ajunge toate vieţile locuitorilor planetei şi nici toată hîrtia pe care o pot produce pădurile tropicale pentru a consemna fiecare strop din diluviana ploaie de ridicol care ne bîntuie ţinuturile. Aşa că nu ne rămîne decît să ne întoarcem la întrebarea cheie: De ce? De ce este politica la noi turnată în ridicol?