De-a berbeleacul

Scările sunt, în teoria psihanalitică a interpretării viselor, un simbol al actului sexual. Oricum am alege să ne raportăm faţă de Sigmund Freud, există o dimensiune libidinală a inconştientului politic. Obişnuiţi să credem că politicul are de-a face doar cu socotelile economice şi cu numărătoarea voturilor, am uitat că există chiar şi o ştiinţă a antropologiei politice.

Aşadar, în universul simbolic al politicii, scara ocupă un loc central. Ea simbolizează ascensiunea, în trepte, către un statut superior, la limită cvasi-divin. Marile civilizaţii au cunoscut acest principiu, ordonator, al scării. În Mesopotamia, marile centre urbane şi religioase erau dominate de contrucţiile numite ziggurat. În America Centrală a perioadei precolumbiene, scările erau o componentă esenţială a piramidelor în trepte, care aveau, şi acestea, funcţii rituale şi politice.

Europa modernă, seculară, a dezvoltat o adevărată cultură a treptelor. Autoritatea politică se exprima şi prin amenajarea spaţiului public, interior sau exterior, în acord cu logica ascensiunii în trepte. Unul dintre cele mai spectaculoase exemple este al Scărilor Potemkin, din Odessa, construite între 1837 şi 1841. De proporţii "monstruoase", acestea au 200 de trepte, aranjate în zece etaje, dând impresia unei ascensiuni infinite.

Pe ce treaptă este cultura noastră publică, a românilor, din perspectiva culturiii scărilor?

În cinematografie, avem imaginile memorabile cu Lefter Popescu, personajul din filmul "Două Lozuri" (1957). Interpretat genial de Birlic, funcţionarul nostru tocmai a găsit lozurile cu care a câştigat nu o dată, ci de două ori, marile premii ale Loteriilor. În birou se produce o adevărată transfigurare. Lefter Popescu declară, posedat: "Toţi zeii, toţi au murit.. numai Norocul trăieşte!". După care se duce să îşi dea demisia de la nesuferitul său şef, domnul Georgescu, zis şi "Turbatu'".

Scena este binecunoscută. Ceea ce este mai puţin sesizat, însă, este că Lefter Popescu se dezvăluie ca agent al anarhiei înainte să îşi piardă minţile la ghişeul din Cecul Mare, când află, în final, că numerele erau... viţăvercea. Declicul se petrece pe scări. La urcare, în drum spre "domnul şef", Lefter Popescu ajunge, în biroul acestuia, cu demisia, dezvăluindu-se ca hibrid între om şi animal, în momentul în care latră la superiorul său.

După care urmează formidabila secvenţă a coborârii treptelor, când Lefter Popescu îi surprinde pe toţi funcţionarii şi petiţionarii, în-ş-făcându-le hârtiile şi aruncându-le încoace şi încolo, ca un erou al haosului administrativ.

Unde stăm, aşadar? După 1990, nici imaginea şi nici logica treptelor nu s-au aşezat în universul nostru simbolic. Acest lucru are o semnificaţie.

În spaţiul public, scara semnalează existenţa unei ierarhii. Or, este tocmai dizolvarea ierarhiilor aceea care caracterizează timpurile noas-tre. Scara mai presupune şi un parcurs iniţiatic, al etapelor. Statul modern a integrat acest principiu când a inventat parcursul birocratic ca o condiţie a progresului către o măsură de autoritate.

La noi, nivelarea a ajuns aproape completă. Este ceea ce filozofia politică clasică, a grecilor, descoperise ca fiind, în realitate, formula democraţiei: o egalitate rea, cu capul în jos, care tinde către cel mai mic numitor comun.

Aici, orice ieşire din planul orizontal este considerată drept un miracol. De aici şi fascinaţia "tunului", a loviturii date peste noapte, care îl catapultează pe norocos în cele 15 minute de faimă televizată. Aici importantă este mişcarea, nu conţinutul, care este altminteri indiferent. Un domn politician se expune, în maieu, pe webcam, o doamnă politiciană dă interviuri scufundată într-o cadă cu spumă, în hainele de duminică.

Statele moderne nu au fost construite de te-miri-cine. Au fost clădite de elite care, printre altele, au avut ambiţia, transformată în ideologie, de a urca treptele meritului. Aşa s-au format birocraţiile modernizatoare din state precum Prusia sau Franţa.

La noi, dimpotrivă, a prins rădăcini fascinaţia căderii bruşte, complete. Târnosirea personajelor publice a devenit un cult, la care participă, frecvent şi misterios, chiar şi cei vizaţi. Visul multor aspiranţi la un statut oficial nu mai este să urce ei înşişi pe calea instituţională, ci să rămână doar ei în studiou, după ce îi vor fi dat pe ceilalţi de-a berbeleacul.

Avem de-a face, în fond, cu o versiune sinistră a Mioriţei. Totul, aici, este inversat în oglinda Răului. Oaia zicalei e un berbec agresiv şi imprevizibil. În loc să îi deschidă stăpânului drumul spre înălţimile Cerului, îl dă "cu roatele în sus", în noroiul de pe uliţă. Şi nu oricum. Subiectul buşiturii este dat peste cap, devine din om, neom. "Sunt un porc, domnule!" - recunoştea într-o emisiune unul dintre barzii culturii socialiste, ajuns în tină, exponent al unei ideologii a cărei mare realizare urma să fie datul de-a berbeleacul a unei întregi clase sociale. Acum suntem mai individualişti. Ne alegem omul şi tăbărâm pe el.