De la Copilul minune al democraţiei, la Micul Lukaşenko!

Am trăit s-o citesc şi pe asta! "Europa micului Lukaşenko" este titlul editorialului sub care influentul mensual german de cultură politică, "Cicero", analizează legalizarea celui mai drastic sistem de cenzură a presei şi a comunicării publice, introdus în Ungaria de către Guvernul Orban. Singular pentru întreaga Uniune Europeană, el calcă în picioare normele şi cutumele democratice, promovate constituţional sau prin legi de statele eu-ropene.

Cazul este unul care merită o atenţie specială, din motive care ar putea interesa şi politica românească, dacă ea ar exista!

Primul este acela că Ungaria a preluat, la 1 Ianuarie, 2011, conducerea Consiliului European, organis-mul politic şi de decizie cel mai important al Uniunii Europene. Desigur, puterile preşedinţiei sunt mai degrabă simbolice, iar guvernul unui stat "din grupa mică", aflat pentru prima dată în această postură, nu poate influenţa prea mult agenda organismului respectiv şi, cu atît mai puţin, deciziile. Totuşi, poziţia este una de mare influenţă şi de maximă vizibiliate, deci poate aduce importante dividende, după cum poate aduce şi pierderi masive, la bursa atît de "nervoasă" pe care se joacă "produsele politice". Intrarea Ungariei în conul principal al atenţiei europene este un fapt de politică internaţională care nu numai că nu ar fi trebuit să lase politica românească indiferentă, dimpotrivă, ar fi necesitat o minuţioa-să şi îndelungă pregătire, pentru a trage toate foloasele şi a preveni măcar pe cele mai rele dintre ponoasele posibile. Guvernarea de la Bucureşti avea multe atuuri pentru a face din preşedinţia Ungariei un aliat important în realizarea obiectivului său principal - trecerea de partea cealaltă a barierei Schengen. Ungaria avea, desigur, nevoie de sprijin politic, inclusiv din partea României, pentru a termina cu cît mai puţine greşeli şi cu o reuşită de vîrf parcursul celor şase luni de preşedinţie a UE. Asta, cu atît mai mult cu cît Guvernul Orban nu are deloc "o presă prea bună" în Europa, iar ultima "gafă" l-a pus în postura de a primi mandatul preşedinţiei europene dimpreună cu o "moţiune de cenzură" explicită, tocmai din partea Germaniei şi a Franţei. În loc să profite la maxim de situaţie şi mai ales de circumstanţele atît de puţin favorabile Ungariei, să ofere sprijin credibil şi să ceară pe măsura ofertei, politica de la Bucureşti a preferat să "propună" Ungariei un eşec în privinţa integrării Croaţiei, pe care desigur nu-l poate livra, iar Franţei şi Germaniei, tot mai dezamăgite de contra-performanţele noastre în UE, o mostră de anti-diplomaţie care cu siguranţă l-a făcut pe Titulescu să se răsucească în mormînt, mai ceva ca un ventilator băgat în priză!

Al doilea motiv pentru care situaţia Guvernului Orban merită o atenţie specială este istoria personajului politic Victor Orban în această atît de tulbure perioadă a tranziţiei pe care o traversează spaţiul geo-politic al fostei "Europe de est". În istoria evenimentelor care au angajat căderea Zidului Berlinului, Budapesta a avut "minutul ei de aur" pentru care a şi fost răsplătită, în aur. După căderea regimului comunist, Ungaria a primit un semnificativ sprijin financiar internaţional, ca şi Polonia şi Cehia, inclusiv ştergerea unei mari părţi din datoria externă, iar din punct de vedere al politicii internaţionale a obţinut sprijinul Germaniei, al Franţei şi al Statelor Unite pentru mult rîvnita decuplare faţă de România şi Bulgaria, în cursa pentru integrarea în NATO şi UE. "Grupul de la Vişegrad" şi, ulterior, ad hoc reinventata "Europă Centrală" au făcut din Ungaria, nu doar o mult trîmbiţată "poveste de succes", ci chiar o vedetă a "Noii Europe". Ascensiunea politică a lui Victor Orban a fost fulminantă, de la discursul din iunie 1989, cînd, la ceremonia reînhumării cu onoruri de stat a lui Imre Naghi, cerea retragerea trupelor sovietice din Ungaria, pînă la preşedinţia FIDESZ, 1993, un partid de nuanţă social-liberală, transformat de Orban într-unul popular, de coloratură extremă dreapta, şi la cîştigarea, în alianţă, a alegerilor din 1998, urmată de instalarea în funcţia de Prim-ministru. Căderea de la guvernare, din 2002, a fost atît de brutală, încît puţini mai credeau într-un viitor politic pentru Orban, mai ales după eşecul electoral din 2006. Dezastrul lăsat moştenire de politicile incoerente, dar aplicate cu mare zel, "după dicteu", a fost însă întrecut de incompetenţa şi corupţia guvernării socialiste care i-a urmat, astfel încît Orban revine la putere după opt ani, cu o majoritate parlamentară absolută, pe o platformă care abundă în teme şi accente de extremă dreapta. Legea care reinventează cenzura publică în Ungaria este doar unul dintre produsele politice cu care Guvernul Orban se afişează, sfidînd scena europeană, ca exponent al frustrărilor, temerilor şi dezamăgirii unei populaţii care plăteşte din greu, de peste un deceniu, nota de plată a aberaţiilor de guvernare pline de promisiuni, dar goale de conţinut.

Al treilea motiv pentru care evoluţiile de la Budapesta merită să fie cercetate în amănunţime şi la Bucureşti este legat de corespondenţele şi similitudinile unor evoluţii politice de pe cele două scene politice, în ciuda atîtor şi atîtor deosebiri, unele dintre ele inventate, altele reale şi substanţiale. În mod ciudat, dar semnificativ, ideile devenite astăzi lege în Ungaria au circulat insistent, inclusiv sub formă de iniţiativă parlamentară şi la Bucureşti. Cu toate acestea, legea de la Budapesta nu a fost comentată, pînă ce într-o bună zi, cineva a descoperit de ce este ea o lege atît de hidoasă: A fost concepută nu de un reprezentant de frunte al partidului de guvernămînt, al lui Victor Orban, care s-a plimbat prin nenumărate funcţii publice importante şi a fost primit ca mare reformator anti-comunist în "cercurile selecte" din Europa şi Statele Unite, ci pentru că respectivul fusese informator al Securităţii din România. Vedeţi dumneavoastră, tot ceea ce este reprobabil sau nelalocul lui în Ungaria se întîmplă numai şi numai pentru că există România. Un stat cripto-securist nereformat, mai rău, nereformabil, care ar trebui scos, ca un ghimpe, din talpa curată a Uniunii Europene! Iar, dacă nu-l putem da afară, măcar să-i eliberăm pe maghiarii pe care-i ţine prizonieri, de atîta amar de vreme, de la Trianon încoace, îndeplinind astfel idealul politic care-l leagă pe "Micul Lukaşenko" de "Marele re-voluţionar" Laszlo Tokes!

Vestea proastă pentru Bucureşti este că, oricît de oribilă şi de caricaturală ar putea să ne pară nouă formularea de mai sus, această "imagine" tinde să devină "standardul" cu care se operează în privinţa evaluării României. Cei care spun că ceea ce-i îngrijorează şi ceea ce întîrzie integrarea noastră deplină în UE este corupţia, îşi continuă astfel formularea, în şoaptă, ori în scris, prin documentele care nu sunt destinate publicităţii: coruptă pentru că este condusă de grupuri de interese de sorginte securisto-mafiote. Iar, pentru cei care cred că aceasta este o idee nouă, mai am o veste proastă, e veche încă de prin 1990 şi de atunci este spusă pes-te tot în Europa şi în America, de unde a ajuns să fie preluată şi repetată la Bucureşti, la nivelul cel mai înalt, de reprezentanţii tot mai şubredului stat numit România.