De unde ne vine mama crizelor?

Întrebarea este nu dacă vine. Şi nici când vine. Şi nici cât de puternică va fi. Adevărata provocare este să ştim din timp din ce direcţie ne va lovi mama crizelor. Fix în anul în care cel mai iresponsabil ministru al Finanţelor din istoria României, Florin Cîţu se jură că România se va desfăta într-un boom economic. Să încercăm, cu modestele noastre cunoştinţe, să răspundem la cea mai importantă întrebare a momentului.

Criza economică mondială, ce mai gravă din ultima sută de ani, nu este generată, aşa cum se spune, de pandemie. Ci doar amplificată. Şi accelerată. Pentru că semnalele colapsului care urmează veneau din toate direcţiile, anterior invaziei coronavirusului. Existau semnale din ce în ce mai serioase de alarmă şi în China, şi în Statele Unite, şi în Federaţia Rusă şi în Germania, care este până una alta principalul motor de dezvoltare al Europei. Este evident însă că, pe fondul efectelor pandemiei, planeta intră într-o criză probabil fără precedent în istorie.

Şi, când spun planeta, nu mă refer la altceva decât la globalizare. Oricât ar încerca să se separe unele de altele - şi vedem azi tentative disperate în acest sens - statele sunt din ce în ce mai interconectate. Din acest motiv, nu vor exista crize locale, ci doar o teribilă criză globală.

Anul în care se va dezlănţui această criză, în toate amplitudinea ei, este 2021. Până atunci, statele sau uniunile de state au făcut toate eforturile care le-au stat în putinţă pentru a atenua efectele. Uniunea Europeană, de exemplu, împrumută sume fabuloase de bani de la bănci pentru a injecta sânge proapăt în locul sângelui care moare în economiile naţionale. O doză de sânge, cel puţin teoretic, primeşte şi România. Rămâne însă de văzut dacă vom şti să accesăm această infuzie de capital. Convingerea mea e că nu ştim şi nu vom şti. Dar să nu mă îndepărtez de subiect.

Este firesc ca semnalele cele mai înspăimântătoare să vină din zona celor mai puternice economii ale lumii. Din China şi din Statele Unite. Teama faţă de viitor este imensă la nivelul ambelor guverne. De aici, războiul economic care s-a declanşat între cele două cele mai mari economii ale lumii. Şi, tot de aici, deciziile privind deconectarea acestora. Parţială sau totală. O asemenea măsură radicală a fost anunţată de Donald Trump. Dacă va câştiga sau nu va câştiga alegerile, este mai puţin important din această persectivă. Pentru că, în final, şi el şi contracandidatul său - deci indiferent cine ajunge la butoanele de la Casa Albă - va proceda aproximativ la fel, pentru a încerca să atenueze şocul crizei economice. Oricum, este de reţinut că Statele Unite au ajuns la un deficit record de trei mii de miliarde de dolari şi la o datorie fabuloasă de 26,7 mii de miliarde de dolari. Există încă o religie a economiştilor din lumea întreagă conform căreia economia americană nu poate să cadă, la fel cum nu ar putea să cadă nici dolarul. Dar este o religie falsă. De fapt, o prejudecată. La care unii ţin cu dinţii. Când se va prăbuşi economia Statelor Unite, întreaga planetă va intra în fibrilaţii.

Să nu uităm că experimentul pentru un întreg proces care ne aşteapă la nivel global, experimentul de deconectare, l-a făcut Marea Britanie. Cu costuri imense, nici până astăzi clarificate. Atunci când s-a deconectat de Uniunea Europeană.

Cu sau fără un acord comercial cu Uniunea Europeană, în război sau nu cu cele mai importante economii UE, e clar că asistăm la un reflex de îndepărtare cu vocaţie de deconectare între economiile SUA şi UE. Sunt doar tentative, pe care statele le vor simţi în mod dureros. În realitate, nimic nu mai poate fi deconectat cu adevărat. Cordoanele ombilicale se vor umple de sânge, dar nu vor fi tăiate. Lumea se va duce în viitor târâş-grăpiş, mai degrabă târându-se pe pământ, dar în orice caz împreună şi nu separat.

Asemenea tendinţe, în paranteză fie spus, le observăm şi în plan geopolitic. Se rescriu alianţele militare şi se creează noi alianţe în plan economic şi financiar. Sunt state, în frunte cu China, care încearcă din răsputeri să creeze împreună cu aliaţii, unii de conjunctură, noi sisteme monetare capabile să funcţioneze la nivel global. Dublând sau chiar surclasând sistemul controlat de Statele Unite.

Dar de unde vine mama crizelor în România? Primul impuls este să spunem că vine din Statele Unite. Pentru că acolo se va produce colapsul declanşator. Aşa este. Acolo se va produce explozia. La fel cum s-a

întâmplat în 2008. Când s-au prăbuşit societăţile de investiţii. Apoi societăţile imobiliare. Industria de film. Când s-a declanşat marea criză a imobiliarelor. Urmată aproape instantaneu de criza datoriilor. Şi de criza băncilor. Şi apoi ce a urmat? Criza a trecut trecut Oceanul. Atacând la temelie principalul partener comercial al Statelor Unite. Uniunea Europeană. Şi când Uniunea Europeană a început să strănute şi a făcut pneumonie, tot ceea ce a mai urmat şi ne vizează direct este soluţia de ultim moment utilizată de Berlin şi urmată de celelalte state din nucleul dur. Exportarea costurilor. Mutarea facturii către statele UE mai slabe economic. Aşa se şi explică de ce, în final, economia Germaniei este singura care nu a suferit pierderi semnificative în precedenta criză economică. Iar pierderile cele mai mari şi respectiv costurile cele mai mari le-au revenit unor state mai slabe, gen Grecia sau România. Aşa se va întâmpla şi acum.

Chiar dacă marea criză, mama crizelor economice, va fi declanşată în Statele Unite, nouă ne va fi servită o criză altoită în altă parte. În ce parte? Pentru a răspunde la această întrebare, nu avem altceva de făcut decât să ne uităm la topul investiţiilor străine în România. Pentru că primele cutremure acolo vor fi. Şi se vor produce înainte ca populaţia să strângă iară din dinţi şi să plătească costurile. Cum s-a întâmplat după ce Traian Băsescu a împrumutat 20 de miliarde de la Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, pentru a injecta cea mai mare parte din bani în băncile străine din România, care la rândul lor i-au injectat în băncile mamă, în încercarea de a le salva. Ei bine, în acest top al investiţiilor străine din România, Statele Unite ocupă o pondere neglijabilă. Deci nu de acolo va veni cutremurul în mod direct. Fără a intra în amănunte, e bine să ştim că mai mult de jumătate din totalul investiţiilor făcute în România vin din Olanda, Austria, Germania, Italia, Franţa şi Cipru. Primele trei state enunţate deţin 40% din total. Aceste investiţii sunt în general făcute în multinaţionale. În multinaţionalele care au acaparat peste 60% din economia României, dar care vin cu un aport la bugetul de stat de doar 20%. Comparativ cu societăţile cu capital românesc, care dau astăzi faliment una după alta. În momentul în care se va declanşa marea criză, aceste multinaţionale vor încerca să se salveze. Dinspre periferie spre centru. Vor renunţa deci, constrânse de situaţie, la operaţiunile din străinătate, începând cu statele mai slabe economic, şi vor încerca să-şi concentreze partea viabilă căre societăţile mamă. Vor reveni deci instinctiv la matcă. Iar România va ajunge atunci în cădere liberă.

Tocmai structura capitalului ne va fi fatală. De aceea vorbim de ani de zile, din păcate degeaba, despre statele naţiune. Despre necesitatea dezvoltării şi încurajării pe toate căile a capitalului românesc. Despre un echilibru corect dintre multinaţionale şi societăţile autohtone. Despre un raport echitabil al injectării finanţelor publice de către cei care realizează profituri în această ţară. Despre suveranitate. Şi de aceea am deplâns şi deplângem colonizarea României. În curând, va fi fost prea târziu. În ceea ce ne priveşte, mama crizelor vine din nucleul dur al Uniunii Europeane. Fix de acolo de unde ni se promite izbăvirea.