Decît mult şi fără rost...

Sunt cu totul de partea celor care susţin, sus şi tare: "Aşa nu mai merge!". Ceva trebuie făcut...Cum cu ce? Cu Constituţia, frate! Şi, de unde poate să în-cea-pă, la noi, o reformă constituţională, dacă nu de la "sufragiul naţionale". Adică, să nu mai mănînce nimeni de la masa poporului, iar cine mănîncă să meargă-n cremenal! A spus poporul că vrea mai puţini parlamentari şi Parlament unicameral? A spus! Atunci, domnii politicieni nu mai au nicio ieşire: ori trebuie să modifice, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, dar să nu schimbe nimic, ori să schimbe, dar să nu modifice nimic. Din această dilemă nu putem ieşi! Degeaba dau din clonţ cîrcotaşii, am zis-o cu înaintaşii noştri, urăsc trădarea, dar iubesc pe trădător, iar dacă e trădare, trădare să fie, mai ales dacă o cer enteresele partidului, dar s-o ştim şi noi. Iaca, acum o ştim cu toţii, aşa că toate-s bune şi la locul lor. În consecinţă, întrebarea care se pune în faţa noastră, acum, este aceeaşi cu cea care-l frămînta şi pe junele publicist de la Vocea Patriotului Naţionale, anume: Cum să face o reformă constituţională? Soluţia este evidentă, ne trebuie un plebicist şi să nu încercaţi măcar a mă combate, căci vă voi dovedi cu date istorice că toate popoarele au avut un 64 al lor, şi la 74, la 84 şi et cetera...!

Lăsînd gluma de o parte, orice vizită în lumea lui Caragiale reprezintă un prilej de îmbogăţire, de cu-noaştere aprofundată a propriei noas-tre lumi. Lumea lui Caragiale este sublimă, între altele, pentru că este previzibilă! Şi, tot de aceea, lumea noastră continuă să fie identică cu cea pe care Maestrul a înfipt-o pentru eternitate în ţepuşa ridicolului. Momentul actual este cu atît mai interesant cu cît "sufragiul s-a pronunţat", iar politicienii tot nu ştiu ce şi cum trebuie făcut!

Doar cine are memoria îngrozitor de slabă, ori interesul, nu-şi aduce aminte de ce şi cum s-a născut actuala tevatură constituţională. Preşedintele, supărat pe "majoritatea infamă" care, la instigaţia PSD-ului, îl sus-pendase din funcţie, şi-a spus în barbă că n-o să aibă linişte pînă n-o vedea balaurul numit Parlament scurtat de toate cele 322 de capete care i-au stat împotrivă. Aţi vrut voi să mă daţi jos, las" că vă iau eu scaunele de sub fund! Al doilea motiv, poate încă şi mai important decît primul, pentru care s-a creat momentul plebiscitar, simultan cu cel al alegerilor parlamentare, a fost obţinerea unui avantaj strategic pentru PD-L. Crearea breşei care permitea intrarea în arena campaniei electorale a Preşedintelui, nu pe uşa din dos, şi nu cu preţul de a da încă şi mai multă credibilitate celor care susţineau că a ieşit din prescripţiile imparţialităţii politice, cerute de rolul prezidenţial, ci cu un motiv cît se poate de serios, susţinerea propriei propuneri de remodelare a instituţiei parlamentare, motiv sub care putea să dea liniştit o mînă de ajutor PD-L-ului, ca purtător de imagine, de drapel, de mesaj şi în general de emoţie publică favorabilă cauzei portocalii. În sfîrşit, cel de-al treilea motiv pentru care acum "toată lumea" se perpeleşte pe motive constituţionale a rezultat din situaţia specială a celui de-al doilea mandat prezidenţial. Ca să dea consistenţă, relief, celui de-al doilea mandat prezidenţial, pe care l-a solicitat alegătorilor, Preşedintele şi-a construit campania pe ideea reconstruirii arhitecturii instituţionale a Republicii. Un proiect susţinut nu doar de experienţa comico-tragică a tranziţiei, plină de momente în care improvizaţia a ţinut loc de soluţii con-stituţionale precis determinate, ci şi de o bună parte dintre "teoreticienii" materiei constituţionale, care au avut, în sfîrşit, ocazia să recunoască faptul că minunata construcţie are prea multe goluri vizibile, chiar şi pentru nespecialişti.

Prima problemă în calea reformei a fost: de ce ne apucăm? De tăierea capetelor Balaurului sau de reformă? Într-o primă instanţă părea să fi biruit gîndul unei reforme mai largi, implicînd practic rescrierea întregului text constituţional. Cu gîndul acesta în minte şi pe buze i-a întîmpinat Preşedintele, la Cotro-ceni, zilele trecute, pe reprezentanţii diferitelor partide şi formaţiuni, vieţuitoare în Parlamentul României. Prăbuşirea consultărilor, cu greu ar putea fi pentru cineva o surpriză. Ea nu are de a face prea mult cu tema invocată de PSD şi PNL, care s-au retras după ce au dat cu ochii de "trădătorii" proţăpiţi în fotoliile salonului prezidenţial, în calitate de independenţi. Motivul este mult mai serios, şi anume acela că cele două partide au ajuns la limita dincolo de care nu mai au altă strategie: ori se predau cu arme şi bagaje, ori iau în serios rolul opoziţiei. Un rol pe care l-au jucat ca pe un soi de "balet dansant la şcoala de domnişoare", cînd pe teren lucrurile arătau mai degrabă ca în celebrul cîntec din Opera de trei parale al lui Brecht - cel despre celebrul Johny McŞiş.

A doua problemă a iniţiatorilor demersului este că reformă constituţională fără sprijin parlamentar, şi anume fără majoritate absolută a celor două camere reunite, nu se prea poate. Cu toate rupturile şi cîrpelile independenţilor, o asemenea majoritate nu se poate realiza în actuala configuraţie a Parlamentului. De aici, rezultă cu claritate două lucruri: ori iniţiatorii demersurilor de amendare a Constituţiei merg înainte în virtutea inerţiei, mînaţi de impulsul iniţial al agendei prezidenţiale şi, ce-o ieşi o ieşi, sau văzînd şi făcînd, ori demersul este sortit să atingă cu totul alt obiectiv decît cel declarat. Care ar putea fi acesta? După reţeta, cred deja brevetată la OSIM, cînd va veni vremea scadenţelor pentru alegerile parlamentare, eşecul pregătit acum să ţină loc de preocupare pentru temele majore ale momentului şi ale viitorului, va fi numai bun de scos din cuptor şi pus, fierbinte, pe masa opoziţiei. "Eu am vrut, dar ei nu m-au lăsat" este formula care i-a adus mereu lui Traian Băsescu plusul de credibilitate necesar pentru a cîştiga bătăliile politice, chiar şi atunci cînd păreau dinainte pierdute.

Nu ştiu dacă această va fi o mare contribuţie la dezvoltarea teoriei şi practicii politice, dar este o încercare serioasă, credibilă, a contemporanilor, de a introduce în lumea lui Caragiale, propoziţia care spune atît de mult despre lărgimea de orizont a eforturilor noastre colective: "Decît mult şi fără rost, mai bine puţin şi prost".