Despre democraţia electorală şi limitele ei

Dacă nu ne-am complace în situaţia de a considera "democraţia" un sinonim al bunei guvernări - ceea ce ar face-o greu de definit, căci şi-ar pierde conţinutul analitic şi ar devine greu, dacă nu imposibil, de aplicat - nu am prea avea ce să discutăm despre ea. Dar când examinăm îndeaproape sensul democraţiei, constatăm că, oricare ar fi calea pe care am urma-o, egalitatea nu poate fi ignorată ca element constitutiv al acesteia. Dar cum se realizează în practică democraţia? Dacă analizăm rezultatele alegerilor legislative britanice de săptămâna trecută, vom observa că tocmai egalitatea nu pare să se realizeze. Chiar dacă democraţia electorală este cea mai slabă formă de democraţie, ea totuşi ar trebui să asigure o minimă formă de manifestare a egalităţii. În fond, tocmai această egalitate relativă dă legitimitate guvernelor alese. Iar alegerile au ca fundament principiul egalităţii aritmetice dintre cetăţeni, care se manifestată prin vot. Un element esenţial al acestei argumentaţii este egalitatea, fie ea şi relativă, a voturilor. Or, vom vedea în continuare că sistemele electorale pot afecta funcţionarea, dar mai ales trăirea, democraţiei.

În Marea Britanie, efectul mecanic al sistemului electoral - care întăreşte majoritatea în locuri, dar măreşte clivajele sociale şi politice, tocmai pentru că astfel împiedică realizarea consensului - a făcut ca cei care au câştigat majoritatea în voturi să nu o deţină şi în mandate. De aceea, departe de a se fi încheiat, epopeea Brexit-lui va continua, şi încă în forme din ce în ce mai radicale. Toată confruntarea - căci despre o confruntare va fi vorba - se va purta în jurul legitimităţii Brexit-ului, adică a tiraniei majorităţii artificiale ieşite din alegeri. Un simplu exemplu privind legitimitatea: voturile în favoarea partidelor pro-Brexit au fost în decembrie 2019 de 14.987.110 , faţă de 17.410.742 în 2016. Deci susţinerea a fost mai mică acum decât atunci!

În acelaşi fel, comparaţia între prezenţa la vot la referendumul din 23 iunie 2016 şi alegerile legislative din 12 decembrie 2019 este şi ea cât se poate de elocventă. Şi, dacă de obicei compararea unor alegeri cu un referendum nu este indicată, acum, ca şi în urmă cu doi ani şi jumătate la precedentele alegeri anticipate din iunie 2017, alegerile au fost, în fapt, un autentic plebiscit în legătură cu Brexit-ul. De aceea, prezenţa la vot ar putea de asemenea să fie un indicator al legitimităţii: 72,2% în 23 iunie 2016 faţă de 67,3% în 12 decembrie 2019, deci o scădere de 4,9,5%. Iar la alegerile de anul acesta prezenţa a fost de asemenea mai mică cu 1,4% faţă de alegerile legis­lative din 2 iunie 2017 (atunci a fost de 68,8%, mai mult cu 2,4% decât la alegerile legislative la termen din 2015).

La referendumul din 2016, cei care au votat "Leave" au fost 17.410.742, adică 51,89% din voturile valabil exprimate (33.551.983), pe când cei ce au votat "Remain" au fost 16.141.241, adică 48,11%. La alegerile de joia trecută, cei ce au votat partide împotriva Brexit-ului au fost de peste 15 milioane (cam 15.569.520, fără să luam câteva partide nord-irlandeze în calcul), deci cu mai mult de o jumătate de milion de voturi în plus faţă de susţinătorii Brexit-ului.

Dar, pe măsură ce urmărim datele, situaţia devine şi mai complicată: la alegerile de joia trecută, Conservatorii au obţinut 13.966.565 de voturi, adică 43,6 % (365 de locuri), Laburiştii au obţinut 10.295.607 de voturi, deci 32,2 % (202 locuri), Liber-democraţii au avut 3.696.423, adică 11,6 % (11 locuri), Partidul Naţional Scoţian a realizat 1.242.372 din voturi, deci 3,9 % (48 de locuri), Partidul verde 865.697, respectiv 2,7% (un sigur loc), Partidul Unionist Democrat (DUP) 244.127 de voturi şi 0,80%, Sinn Fein (aripa politică a Armatei Republicane Irlandeze - IRA) a obţinut 181.853, adică 0,60% (7 locuri), Plaid Cymru (partidul galez) 153.265 de voturi - 0,50% (4 locuri), Alianţa Nord Irlandeză 134.115 de voturi, deci 0,40% (un loc), Partidul social-democrat şi laburist 118.737, tot 0,40% (2 locuri), pe când Partidul Brexit a avut 642.303 de voturi şi 2%, dar niciun deputat. Deci nu doar că nu a existat o egalitare relativă între voturi, dar inegalitatea a fost flagrantă! Pentru ecologişti au fost 865.697 de voturi pentru un membru al Camerei Comunelor, faţă de o medie de 336.038,45 de votaţi pentru un loc în Camera Comunelor pentru liber-democrat, 50.968,35 de voturi în medie pentru un deputat laburist sau 47.700,66 de voturi în medie pentru un ales conservator. Despre ce egalitate mai poate fi vorba? Şi, cu cât votul devine mai enclavizat, cu atât discrepanţele devin mai mari: au fost necesare 38.316,25 de voturi pentru un ales galez, 34.875,28 de voturi pentru un deputat al Sinn Fein, 30.515,87 de voturi pentru un deputat unionist de la DUP, 25.882,75 de voturi pentru un deputat scoţian etc.

În acelaşi timp, rezultatele au arătat că conservatorii au obţinut sprijin doar în Anglia şi au pierdut total sprijinul în Scoţia. Conservatorii au câştigat în Anglia cu un avans de 1,7%, câştigând 345 din cele 533 de locuri. Laburiştii au câştigat în Ţara Galilor, deşi au pierdut 8% din voturi şi 6 locuri faţă de alegerile precedente. Dar cel mai clar este câştigul SNP din Scoţia, unde cu un plus de 8,1% a obţinut 13 locuri suplimentare, având 48 din 59 locuri care revin regiunii. Pe de altă parte, exit-poll-urile au relevat din nou o corelaţie puternică între vârsta a treia şi votul conservator.

Toate aceste date arată că departe de a se fi terminat, criza Brexit-ului rămâne integrală, iar riscurile sunt imense. Votul nu ţine loc de democraţie: este un simplu instrument care nu poate rezolva crizele. Dar le poate accentua! Şi aceasta este una din principalele limitele democraţiei liberale - şi a formei sale cele mai cunos­cute, democraţia electorală - care trebuie să îngrijoreze pe toţi cei ce cred că viitorul ar trebui să fie democratic. Căci departe de a fi o excepţie britanică, criza Brexit-ului este un simptom al restrângerii democraţiei.