Despre economie şi interesul general

Se pare că băncile, afectate de îndelungata criză a euro, nu mai au suficiente lichidităţi. Chiar preşedintele Traian Băsescu a constatat, aparent alarmat, că anunţata intenţie a Băncii Naţionale a Austriei cu privire la reducerea fluxurilor de capital de către băncile austriece care operează în statele din zona non-euro va avea efecte serioase evoluţiei asupra economiei româneşti. Aceasta, în condiţiile în care în România operează cele mai importante bănci austrice, care deţin şi cea mai consistentă parte a pieţei bancare de la noi. A urmat la o zi întâlnirea lui Victor Ponta, în postura de lider responsabil al opoziţiei, cu cancelarul austriac Werner Faymann, amândoi prezenţi la Bruxelles la reuniunea Partidului Socialist European, după care a venit "un răspuns prudent, nici optimist, nici pesimist" al austriacului în privinţa îngrijorărilor româneşti. Faţă de acest interes faţă de problema lichidităţilor apare firesc întrebarea: de ce se interesează guvernele şi politicanii de subiect? Este lichiditatea financiară un bun public? Nu este aceasta reglată de către "pieţe"?

Pentru mulţi economişti, ca să nu mai vorbim de politicani, nu doar problema lichidităţii era necunoscută înainte de 2008, dar şi acele informaţii care existau erau mai degrabă vagi. Criza financiară a impus însă o reevaluare rapidă a subiectului, iar băncile ca şi celelalte instituţii financiare au redescoperit că lichiditatea era precum aerul: indispensabilă! De atunci, FED, BCE şi băncile centrale au încercat să administreze tratamente corespunzătoare pentru a restabili funcţionarea normală a pieţei interbancare. Situaţia actuală ne dovedeşte că nu au reuşit să atingă acest obiectiv!

Deşi multe studii au fost iniţiate pentru a elucida mecanismele care pot contribui la apariţia şi dezvoltarea crizei de lichidităţi, rezolvarea problemei statutului politic, economic şi moral al intervenţiei puterilor publice pentru asigurarea lichidităţilor este esenţială. De aceea, întrebarea dacă lichiditatea financiară este, precum calitatea aerului sau a apei potabile, un bun public care ar trebui asigurat prin intervenţia puterii publice. Căci pentru a putea stabili tipul de reacţie şi tratamentul adecvat trebuia mai întâi stabilit diagnosticul.

Într-un articol devenit deja celebru, "Deciphering the Liquidity and Credit Crunch 2007-2008" apărut în 2009 în Journal of Economic Pers­pectives al cărui autor este profesorul Markus Brunnermeier de la Universitatea Princeton se constată că există două categorii de lichidităţi financiare: lichiditatea de finanţare şi lichiditatea pieţei. Primul tip de lichiditate, cea de finanţare se manifestă atunci când împrumutul bancar este facil, fără a necesita garanţii sau cu condiţia simplă a garantării împrumuturilor cu activele. În schimb, lichiditatea pieţei funcţionează atunci când fără mari dificultăţi banii pot fi atraşi prin vânzarea unui activ, şi anume în cazul în care vânzarea nu este făcută în pierdere.

Că ambele forme de lichiditate sunt în criză astăzi este deja un truism. Dar această situaţie a fost amplificată de incapacitatea decidenţilor politici de a gestiona şirul de crize care au urmat crizei subprime care a determinat, după Brunnermeier, o cădere de 3% din piaţa de capital şi de 500 de miliarde de dolari şi a determinat o spirală a crizei lichidităţilor pe care lipsa de reacţie şi consecvenţă nu a făcut decât să o amplifice.

În acest sens pare destul de clar că furnizarea de lichidităţi este un fel de serviciu public şi intră în atribuţia statelor, care, prin intermediul ministerelor de finanţe sau al băncilor centrale ar trebui să găsească soluţii pentru asigurarea lichidităţilor. Pe de altă parte, "pieţele" nu au acceptat în niciun fel ideea că lichiditatea ar putea fi un fel de bun public, motiv pentru care, fără niciun fel de scrupul au atacat statele care încercau să-şi asigure lichidităţi. De fapt, pe fundalul crizei actuale nu mai poate eluda caracterul ideologic, şi deloc economic, al conflictului partizanilor care susţin reducerea spaţiului public până la dispariţia sa şi înlocuirea bunurile publice şi cele private. Iar statele, ceea ce liderii politici nu au înţeles (cum a dovedit-o de nenumărate şi ori conducerea actuală a României) nu pot funcţiona decât dacă spaţiul public este protejat. Şi cum interesul general nu poate fi doar sumă aritmetică a intereselor private, statul are funcţia de asigura cadrul de manifestare al acestuia furnizând bunuri publice, inclusiv asigurând lichidităţile necesare funcţionării economiei. E ceea ce Austria pare să fi înţeles mai bine decât România!