Dezarticularea României

Descentralizare să fie, primesc, dar atunci să nu se schimbe nimic, ori centralizare să fie, primesc, dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo şi anume prin părţile esenţiale. Din această dilemă nu putem ieşi, după cum ates­tă cu claritate, ceaţa, ambiguităţile şi graba "reformatorilor" de-a ascunde totul după gardul declaraţiilor de principii, doar-doar nu s-o vedea ce-i pe dinlăuntru.

Singura întrebare la care putem răspunde, fără echivoc, este: de ce s-a năpustit brusc şi fără să se gîn­dească prea mult, actuala guvernare, asupra unei probleme în care are toa­te şansele să-şi rupă dinţii, colţii şi măselele, oricît ar fi dantura de solidă? Doar nu-şi închipuie cineva că tema a fost descoperită acum, de miniştrii guvernului Boc? Nici vorbă! Ea este pe tapet, mă rog, pe agendă, cînd mai sus, cînd mai jos, de la primul guvern post-decembrist şi pînă astăzi. Fără excepţie şi fără prea mari deosebiri de formulare. Descentralizarea a fost prezentată, rînd pe rînd, ca soluţie pentru tot felul de probleme ale administraţiei noastre. E prea birocratizată! S-o descentralizăm! E prea centralizată! S-o descentralizăm! E prea puţin profesionalizată! S-o descentralizăm! E prea coruptă! S-o descentralizăm! E prea inertă, prea lentă, prea costisitoare, prea împărţită între în­crengături, clanuri şi grupuri de interese, e prea politizată, e prea ne- europeană şi, mă rog, toate cîte s-au spus despre ea, pe bună dreptate, au avut ca soluţie formulată, la un moment dat sau altul: DESCEN­TRA­LIZAREA. De cîte ori a fost mai serios pusă în discuţie, de atîtea ori nu s-a făcut. Motivele fac parte din două categorii distincte. Prima categorie: dacă este să o faci ca lumea, de la un capăt la altul, atunci cîţiva ani buni, costurile administraţiei se dublează, pur şi simplu, datorită faptului că vechiul sistem va continua să înghită resurse, iar cel nou, în proces de realizare, trebuie şi el hrănit, ca să crească voinic. Pînă să iei sarcinile de pe primul şi să le muţi pe cel nou, te trezeşti că au trecut vreo patru-cinci ani! Miniştrii de Finanţe au fost, de aceea, cei mai înverşunaţi adversari ai punerii în practică a soluţiei descentralizării. Pur şi simplu nu sunt bani pentru un asemenea balet. Iar dacă se mai găsesc, pe ici, pe colo, ei pot fi folosiţi mult mai "productiv", în interes politic şi personal. A doua categorie de motive are de-a face cu politica şi numai cu politica. Bătăliile dintre "Baronii puterii de la centru" şi "Baronii locali ai puterii" au arătat, cu claritate, că orice descentralizare joacă, mai devreme sau mai tîrziu, în favoarea baronilor locali. Degradarea puterii centrale a partidelor continuă şi astăzi, de aceea apetitul "liderilor naţionali" pentru soluţii radicale în acest domeniu este cît se poate de redus.

Motivul clar, indubitabil şi irepresibil, pentru care Guvernul Boc s-a aruncat cu capul înainte în puţul des­centralizării, vine, paradoxal, din zona finanţelor, iar aceasta este, cu siguranţă, prima şi singura dată cînd titularul portofoliului a fost nu o piedică, ci un promotor căruia nu i-a putut sta nimic şi nimeni împotrivă. Raţiunea este pur bugetară şi are de a face cu angajamentele luate în acordul pentru împrumutul FMI. După ce a spus Bună ziua sau, mă rog, How do You Do, al doilea lucru pe care l-a făcut echipa de negociere a FMI-ului a fost să clarifice, pentru toată lumea: banii FMI nu se pot cheltui pe salariile administraţiei şi nici pe o seamă de alte lucruri cum ar fi educaţia, sănătatea, investiţiile în infrastructură etc! Pe scurt, nimic care ar putea produce dezvoltare. Ei sunt bani care au o singură destinaţie: fluxurile de plăţi externe! Ca să rămînă în parametri, Ministerul de Finanţe trebuia să anunţe o reducere drastică a cheltuielilor bugetare. Iar cum măsurile locale, gen "fiecare minister trebuie să taie pînă marţi 30% din cheltuieli", s-au dovedit complet neproductive, singura soluţie rămasă la dispoziţie a fost "am­putarea". Luăm un număr cît mai mare de instituţii ale administraţiei centrale şi le trecem pe bugetul administraţiilor locale. Zis şi făcut.

Chiar dacă cineva este atît de înţelegător încît să zică, acu", că am pus-o de mămăligă cu FMI-ul, n-ai cum s-o mai întorci, aşa că vrei, nu vrei, bei Grigorie aghiasmă! Noi am făcut-o, ei să o tragă! Adică noi, plătitorii de impozite. Dacă ar fi doar atît, încă am putea zice că ne-am obişnuit de mult cu acest stil de guvernare, păgubos pentru noi, al dracului de rodnic pentru cei cu buzunarele aproape de cheltuielile bugetare. Doar că ceea ce se întîmplă acum, cu acest hei-rupism al descentralizării are consecinţe ce merg mult dincolo de cum se împart costurile şi beneficiile guvernării între guvernaţi/păgubiţi şi guvernanţi/păgubitori. Ceea ce se preconizează şi se decide în aceste zile, sub presiunea "cifriştilor" de la Finanţe are de a face cu articulaţiile fundamentale constituţionale, sociale, ad­ministrative şi politice ale Statului numit România. Iar consecinţele sunt pur şi simplu letale.

Guvernul vrea să ne facă să credem că formula "ideală" pe care articulează marea descentraliadă - voi, autorităţile locale plătiţi, noi, cei de la centru-ministere, controlăm şi decidem - va fi una capabilă să reziste mai mult de o zi. Eroare! Din prima zi în care autorităţile locale vor scoate bani din buzunar pentru acoperirea fie şi doar a unei părţi a acestor gigantice cheltuieli ale descentralizării, din ora aceea, puterea de decizie şi chiar de influenţă a entităţilor centrale va coborî vertiginos către zero-absolut. Româ­nia se va trezi, în realitate, cu două sisteme administrative, paralele, concurente sau aflate mereu în război, ambele sub-finanţate, sub orice standarde de eficienţă, consumatoare rapace de resurse financiare şi mereu în criză. De personal, de competenţe, de credibilitate şi în ultimă instanţă de ascultare din partea cetăţenilor. Căci preţul ultim al proas­tei administraţii pe care statul şi guvernările succesive s-au întrecut în a ni-l livra este tentaţia din ce în ce mai mare a guvernării fiecăruia împotriva tuturor celorlalţi, adică anarhia. Ministrul Nica pare mîndru cînd spune că vom avea două poliţii! Poate găseşte pe cineva să-i explice că în termeni constituţionali, autoritatea statului şi obligaţiile pe care şi le-a asumat faţă de cetăţenii pentru care prestează servicii esenţiale, cum sunt cele privind asigurarea ordinii publice, gestiunea infracţionalităţii etc. nu pot fi nici "privatizate", nici delegate altor autorităţi, cu o legitimitate de administrare locală. Între guvernare şi administrare este o deosebire de esenţă. Ceea ce face în aceste zile guvernarea este să arunce peste gard obligaţiile ce-i revin, prefăcîndu-se că este vorba doar de descentralizare. Împărţirea atribuţiilor între instituţiile centrale şi cele locale de guvernare nu este o chestiune ce poate fi decisă funcţie de starea bugetului naţional. Este o chestiune constituţională şi ea nu se poate rezolva decît la nivel constituţional, deci nu prin legi locale sau, mai rău, prin ordonanţe de urgenţă. Cît despre Preşedintele României, înainte să-şi dea girul, să susţină ori să justifice acţiunile inconştiente de dezarticulare a statului, care se fac sub imperiul austerităţii impuse de acordul cu FMI, el trebuie să ia în calcul faptul că responsabilitatea pentru consecinţele, ce nu vor întîrzia să apară, îi aparţine integral, acum şi în viitor.