E o criză... maşer!

Madam Miţa Protopopesco deschide conversaţia la ceaiul de joi, de la cinci ceasuri, care se ţine în casa prietenelor sale, Madam Măndica Piscopesco şi surioara ei Madam Tincuţa Popesco, cu o biciuitoare remarcă despre vreme: "E un ger afară, maşer, că nu-ţi poţi face o idee... Dacă o ţine aşa toată noaptea, se duce dracului rapiţa!" Ei, ce să zici, tocmai la apropont! Înlocuiţi dumneavoastră "ger" cu "criză" şi "rapiţă" cu "guvern" şi o să aveţi descrierea perfectă a peisajului nostru politic, răscolit de urgiile... nu ale vremii, ci ale vremurilor. Mai că îţi vine să adaugi mesajul sacadat, telegrafic, al lui Costăchel Gudurău: ...oraş stare asediu... panică domneşte cetăţeni... nu mai putem merge cafine... facem responsabil guvern!!

Din ce se luară aliaţii la guvernare, ştie toată lumea, nu e nici un mister. De la pomana aia grasă de vreo 10 miliarde, din fondurile guvernamentale, pe care Cîţu a băgat-o în grabă şi pe şest pe ţeava aprobărilor de urgenţă, fără ca useristul ministru de la justiţie să îşi pună semnătura de avizare pe proiectul cu pricina. Drept pentru care "ministrul retrograd, ăl de nu vrea binele poporului", a şi fost revocat de premier, în miez de noapte, cît ai zice Cîţu. Dimineaţă, decizia a primit apostilă de la Cotroceni, cît ai zice OHA...de la Iohannis. Pomana este destinată baronilor locali ai PNL. Nu chiar tuturor, ci ălora care trebuie să îl sprijine pe Cîţu la Congresul PNL, să ajungă în sfîrşit cineva, ca orice liberal care se respectă, "prin el însuşi", şef de partid, o umbră mai cu ştaif, adică, în umbra umbrei Marelui Brătianu. Întrebarea cheie este însă alta: de ce s-au luat de păr aliaţii PNL şi USR aşa, netam nesam, cu riscul ca în vălmăşagul încăierării să rupă şi oiştea şi loitra şi butucii de la roţile căruţei coaliţiei. Dacă o fac dinadins ori doar la nervi şi istericale, prea puţin mai contează. Rezultatul este acelaşi: se prăbuşeşte rapiţa... asta... guvernul, vreau să zic. Ori chiar mai rău, se dizolvă coaliţia. Dacă nu este doar un alt episod de ridicol sistemic pur caragialian, produs natural al politichiei noastre încă din vremea maestrului, atunci, pentru a sonda adîncurile nămoloase ale recentelor decizii politice nu ne mai putem baza decît pe riscate ipoteze şi scenarii "conspiraţioniste".

Varianta I: Şah la Cotroceni.

Lumea nu a uitat că la formarea coaliţiei actuale de guvernare, USR l-a avut ca partener de negocieri, reprezentant al PNL, pe Ludovic Orban, nu pe Cîţu. Cînd Iohannis, Preşedintele României, s-a supărat pe Orban şi l-a impus pe Cîţu la Palatul Victoria, USR a acceptat soluţia fără nici o tragere de inimă şi numai după ce a primit concesii importante în privinţa poziţiilor de control deţinute în formula de guvernare. Coliziunea USR-Cîţu nu a întîrziat să se producă şi pentru a salva şandramaua, PNL a trebuit să semneze un act suplimentar la protocolul de guvernare, care a întărit şi mai mult poziţiile useriştilor. Prin provocarea actualei crize, USR îi dă un vot de susţinere lui Orban, pentru şefia PNL, opunîndu-se fără rezerve proiectului Iohannis, care l-a sprijinit pe Cîţu, pe faţă şi aparent fără limite. Dacă Preşedintele vrea în continuare o guvernare bazată pe trunchiul PNL-USR, atunci trebuie să accepte înfrîngerea şi, pe cale de consecinţă, scoaterea din joc a pionului său favorit. Dacă nu, atunci este confruntat cu perspectiva unei moţiuni de cenzură care, odată trecută, îl pune în situaţia de a contempla varianta care-i consfinţeşte falimentul politic: o revenire la guvernare a PSD, pe trunchiul PSD-AUR, cu sau fără sprijinul sau participarea UDMR şi USR.

Varianta II: Păpuşarii au ieşit la joc, înainte de soroc.

Pînă la încheierea mandatului şi plecarea definitivă de la Cotroceni a lui Iohannis mai sunt trei ani. "Încărcătura" lui politică, însă, s-a epuizat de mult. Mă rog, unii zic că, oricum, nu a fost decît o iluzie optico-politică, dar asta-i altă poveste. Sforarii politichiei noastre au ieşit, deci, pe teren, nu doar pentru încălzire, ci pentru primele pase şi lovituri. Pînă la mutările decisive şi finalul de partidă mai este mult, dar deschiderea şi dezvoltările jocului de mijloc sunt esenţiale. Conturarea structurilor politice ale lumii post-iohannesciene a început deja, de la această criză. Ca orice răspîntie şi cumpănă politică, ea testează potenţialul jucătorilor. Este PSD-ul pregătit să preia guvernarea? Şi dacă o preia, încotro o duce? Cu cine? Pe cîtă vreme? Ce rol va juca AUR în noul context? Dar UDMR? Ce soartă va avea PNL-ul? Dar USR-ul? Modul în care se vor mişca actorii politici principali în această criză ar putea să releve cel puţin o parte din răspunsurile pe care se va baza în continuare "schimbarea controlată". Deşi aparent puţin întemeiat, Cîţu şi susţinătorii care l-au împins să declanşeze criza par convinşi că vor ieşi învingători în cele din urmă. USR-ul va trebui să cedeze, altfel îşi semnează condamnarea la moarte electorală, de îndată ce îşi va pune semnătura pe moţiunea de cenzură alături de PSD şi AUR. Şansa ca USR să remorcheze cele două formaţiuni pe o moţiune proprie este nulă. Celălalt rol esenţial al crizei declanşate se pare, cu bună ştiinţă, este să decidă cine va fi la guvernare în perioada critică a finalului de mandat parlamentar. Ecuaţia aceasta este mai mereu foarte sensibilă, iar jocul pe muchie de cuţit. Dacă eşti la putere, ai în mînă, după formula interbelică, instrumentele puterii, cu care multe alegeri au fost hotărîte la noi, înainte să pună cineva vreun vot în urnă. În contrapartidă ai neşansa să încasezi nota de plată a tuturor belelelor adunate în cei patru ani de mandat. Şi, de cînd lumea, cei ce se află la guvernare în momentul alegerilor, încasează votul de penalitate al electoratului, indiferent cine şi cît a guvernat în rest. Reciproc, dacă eşti în afara guvernării la momentul critic al alegerilor, ai toată libertatea discursului critic, de opoziţie, şi şansa de a "fermeca" electoratul cu cele mai abracadabrante promisiuni. Plăteşti în schimb preţul lipsei de control direct asupra "maşinăriei" care numără voturile. Ori, de la Stalin încoace, teoria politică în această materie a fost deplin şi definitiv clarificată: nu contează cine şi cum votează, contează cine numără voturile! În România acest "adevăr istoric" are în continuare greutatea echivalentă a teoriei newtoniene a gravitaţiei.

Cum ziceam: criză mare... maşer!