Economia... cu şi fără Nobel

Nu ştiu dacă de vină este mahmureala prea plinului bahic al sărbătorilor din lanţul celor 12 nopţi magice, dintre Crăciun şi Anul Nou, dar ceva trebuie să fie! De multă vreme nu s-a mai văzut o asemenea densitate de enormităţi solemn declamate în spaţiul public de înalţi şi, se presupune, responsabili reprezentanţi ai ocupaţiilor şi ai ştiinţei economice. Bunul simţ şi logica elementară se tăvălesc de durere, faultate la os cum au fost; ceva de maniera Stiles contra Eusebio, la Campionatul Mondial, Londra, 1966!

Războiul fratricid dintre America şi Europa furnizează, în continuare, sursa şi contextul acestei aglomerări de năstruşnice declaraţii. Nici nu se răciseră bine sarmalele Crăciunului, că artileria grea de pe Noul Continent a început să tragă cu toată muniţia din dotare asupra celui vechi. Şi, ce altă satisfacţie mai mare, decît să o facă cu ţeava unuia de-al lor, nimeni alta decît distinsa doamnă Madeleine Odette Lagarde. Pe măsură ce maşinăria bugetară a Americii se apropia de momentul critic al sfîrşitului de an, fără perspective clare asupra soluţiei de compromis între planurile Administraţiei Obama şi cele ale opoziţiei republicane, Preşedintele Director al Fondului Monetar Internaţional se grăbea să ne duşulească la rece. Pe post de soprană a corului care susţine că economia globală este ameninţată cu prăbuşirea într-o gaură încă şi mai neagră decît cea în care se zbate acum, că nu-şi poate reveni, numai şi numai din cauza neorînduielii, a tîndălelii, ba chiar a prostiei care s-au înstăpînit în ograda Europei, preşedinta în funcţiune a Fondului Monetar Internaţional ţinea să marcheze cu claritate tabăra în care a fost angajată să joace! Asta, pentru că doar cu cîteva săptămîni mai devreme, încă mai încerca să o scalde, să sugereze că ar exista un soi de balanţă de care depinde stabilitatea economico-financiară a lumii, pe talgerele căreia stau la pasiv nu doar problemele Europei, ci şi cele ale Statelor Unite. A venit Crăciunul, s-a tăiat porcul, caltaboşu-i fiert, gata... cu probleme a rămas doar Europa! Ne-a spus-o exact în acelaşi interval de timp şi cam cu aceleaşi cuvinte un laureat Nobel pentru Economie, nimeni altul decît domnul Stiglitz, reputat pînă mai ieri, nu ca susţinător al politicilor FMI, ci viceversa!

Economistul şef al aceleiaşi instituţii a aşteptat să trecem pragul noului an ca să ne uluiască. Şi... a reuşit! Ne-a povestit cum nişte cercetări foarte aprofundate, pasămite ale domniei sale, sau realizate sub îndrumarea sa, au scos la iveală ce nici cu gîndul nu gîndiţi! Politicile de austeritate, atît de febril promovate de Germania, prin ricoşeu de Uniunea Europeană, şi lăudate pînă mai deunăzi de FMI cînd a fost vorba să fie aplicate pe spinarea amărăştenilor gen Grecia, România, Portugalia şcl sunt pur şi simplu contra-productive!!! O ţii langa cu gerul fiscal... se duce dracului rapiţa... creşterii economice! Raport neclintit şi proporţional! Cu cît mai multă austeritate, cu atît mai multă cădere economică! La ce echipă joacă domnul Olivier Blanchard nu este cazul să mai precizăm! De tot hazul este doar faptul că aceste minunate cercetări şi des­coperiri ale FMI, care dau apă la moară "soluţiei americane", contrazic violent laudele la adresa politicilor de austeritate promovate în Europa, exprimate chiar de către şefa sa, doamna Lagarde, de la preluarea mandatului şi pînă mai acum cîteva zile!!!! Pe care dintre propoziţiile tari ale Ştiinţei Economice, pe ce modele şi construcţii teoretic-aplicative se bazează "soluţia americană" nu este cazul să vă bateţi capul şi nici să citiţi lucrările ultimilor 10 laureaţi ai premiului Nobel pentru economie. Nu-i nimic complicat, e mai simplu ca "bună ziua"! Totul se reduce la tipărirea de monedă "cît o fi nevoie" şi răscumpărarea ei de pe piaţă. Cu ce bani? Păi, tot cu unii proaspăt tipăriţi de acelaşi emitent! De ce este bună metoda asta? Simplu, pentru că dacă s-ar opri tiparniţa, întregul sistem de investiţii şi creditare s-ar prăbuşi, iar odată cu el ar intra într-o gravă şi nu se ştie cît de lungă recesiune (cel puţin un deceniu estimează optimiştii!), întreaga economie mondială. Asta susţin promotorii sus ilustratei "soluţii". Alţii, mai pe la colţuri şi cu voce joa­să, spun că tabloul consecinţelor ar putea să fie mult mai nuanţat, ba chiar cu totul diferit. Economiile mai puţin dependente de dolari, cele care au controlul asupra resurselor strategice de materii prime, ori sunt capabile să exporte masiv, fructificîndu-şi avantajele ştiinţific-tehnologice, poziţiile privilegiate de piaţă etc., ar putea nu doar să supravieţuiască şocului, ci chiar să înflorească, cu condiţia să înlocuiască rapid actualul sistem de plăţi şi creditare a schimburilor interne şi internaţionale, cu altul!!! O condiţie uşor de enunţat, dar, deocamdată, imposibil de realizat practic, în condiţiile în care sistemul financiar-bancar mondial este în totalitate controlat de instituţiile ale căror interese, putere şi capital se exprimă predominant în dolari!

Ei, dar mahmureala economico-teoretică nu se manifestă doar pe la casele cele mari, a fost prezentă din belşug şi pe la noi pe acasă, zilele acestea. Confruntată cu problema, altfel serioasă, a bazelor statistice de calcul pentru construcţia bugetară şi a proiecţiilor economice de tot felul, lumea oamenilor de economie n-a putut să se abţină şi să nu-şi dea în petec! Un distins economist şef de bancă localo-internaţională ne-a prevenit apocaliptic şi cu litere mari, în mai toate ziarele, asupra pericolului de-a ne pierde nu doar minţile, ci şi sufletul, dacă ne lăsăm ispitiţi de păcatul de a ne îndoi de datele Institutului Naţional de Statistică. E periculos!!!! Îl poftim cu drag pe distinsul ştiutor de economie, după ce-şi revine din mahmureală, în secolul XXI! Ori, dacă vremurile i se par prea avansate pentru gustul domniei sale, cîteva secole mai devreme, pe la 1637, imediat după ce Descartes a apucat să-şi publice Discursul asupra Metodei, şi să ne înveţe că îndoiala metodologică şi filosofică este esenţa însăşi a raţiunii, a vieţii demne de o fiinţă omenească! Eu ştiu că Descartes nu este un subiect curent prin facultăţile de economie, dar nici chiar să-l aruncăm la lada de gunoi a ignoranţei nu merge şi să ne lăsăm din nou pradă fricii întunecate de necunoscut, ori să ne plecăm capetele în faţa autorităţii statistice, oricît de imbecilă, ori de contrafăcută ar fi ea. Iar cînd vine vorba despre România, nici unul dintre aceste atribute nu a avut parte de prea multă odihnă, forţate de împreju­rări să însoţească faptele de glorie ale adunătorilor oficiali de date despre economie şi societate!

În sfîrşit, nu ne-am revenit bine din năuceală, că ne-am şi pomenit cu un alt distins care ne-a dat cu diagnosticul în cap: "economia noas­tră nu s-a adaptat la specificul societăţii româneşti". Să ne ferească, Ăl de Sus! Atît ar mai trebui! De dragul temei promit să constuiesc un tablou viu al ceea ce ar fi "economia" la noi, dacă s-ar adapta la specificul local! Dincolo de hazul nebun al imaginilor, izbitor ar fi însă faptul că ne-am trezi cu toţii nu doar în alt secol, ci cu totul în altă lume, una din care măcar unii dintre noi sperăm că există şanse să evadăm, odată şi odată, nu luîndu-ne picioarele la spinare pentru a emigra undeva, ci construind ceva cu cap şi coadă care să modifice radical, inclusiv prin instrumentele economiei, destinul mult prea stătut al societăţii româneşti. Pentru asta, nu ştiu dacă ar fi neapărat nevoie să avem şi un cetăţean al României distins cu Premiul Nobel pentru Economie; sigur este că am avea nevoie ca numărul ştiutorilor de carte într-ale economiei să fie cu mult mai mare decît cel al posesorilor de diplome cu titulatura unor instituţii de învăţămînt economic şi nu invers, aşa cum, din păcate, este situaţia în prezent!