Ecuaţia fără necunoscute

Reuniunea anuală a diplomaţiei româneşti are la origini un "accident" financiar-birocratic. Ambasadorii, vor nu vor, sunt obligaţi să-şi petreacă măcar o lună de concediu la Bucureşti, în timpul verii, cînd majoritatea cancelariilor lumii, ca şi instituţiile internaţionale, sunt în vacanţă. Statul face, cu această ocazie, o mică economie de valută. În loc să-şi mai primească salariile în euro sau dolari, diplomaţii le primesc în lei, pentru că se află mai mult de 25 de zile pe teritoriul României. Aşa se creează, inevitabil, aglomeraţia de ambasadori pe culoarele Ministerului Afacerilor Externe, din august-septembrie. Dacă tot se află la bază, minis­trul trebuie să folosească prilejul pentru a discuta teme de interes mai larg, cu corp diplomatic. Iar dacă tot o face, de ce să nu-i dea şi un pic de glazură. Primul ministru este, desigur, invitat. La fel şi Preşedintele care, prin Constituţie, are autoritatea de a numi corpul ambasadorilor României. Cele mai multe întîlniri, de acest fel, au reuşit să treacă de pragul "interesului birocratic", mai ales prin strădania miniştrilor, dornici să foloseas­că prilejul ca pe un piedestal politic personal. Vizibilitate asigurată, prestigiul garantat, mai ales prin invitarea unor personalităţi ale diplomaţiei internaţionale. În puţini ani, dintr-un accident, reuniunea s-a transformat într-un moment important al activităţii diplomatice.

Anul acesta nu face excepţie. Aduce la Bucureşti miniştri, de externe ai Franţei şi Marii Britanii, permite Primului ministru şi desigur, Ministrului de externe să iasă la rampă, în faţa unui auditoriu de excepţie. Ceea ce dă reuniunii din acest an un relief special, însă, este ambiţia de a trasa profilul politicii externe a României, pentru viitorul deceniu.

Evidenţa nu lasă loc nici unui dubiu: cele două obiective strategice ale politicii externe a României, după 1989, integrarea euro-atlantică şi europeană, materializate prin aderarea la NATO şi UE, o dată atinse, deschid orizonturi politice absolut noi pentru Româ­nia. În consecinţă, trebuie plasate puncte de reper noi, stabilite direcţii de deplasare şi alese spaţiile privilegiate de ţintă. Cu alte cuvinte, trebuie formulată o politică internaţională care să fructifice avantajele noii poziţionări a României şi să preîntîmpine pericolele. Pentru prima dată de la crearea statului modern, România are nu doar şansa, ci şi obligaţia de a ieşi din orizontul îngust al supravieţuirii, al preocupării exclusive pentru prezervarea atributelor esenţiale de suveranitate statală, la care a fost redusă, pînă la prăbuşirea imperiului sovietic.

Ce să faci, însă, cu atîta libertate şi cum să o gestionezi? Iată întrebarea la care încă nu s-a formulat răspunsul. Mai îngrijorător, decît lipsa răs­punsului, este, însă, faptul că sistemul instituţional care ar trebui să asigure articularea lui, rămîne în continuare inert sau prea puţin eficient. Din cauza gravelor deficienţe func­ţionale, generate de erorile de construcţie constituţională, cît şi de cele are regimului de organizare, structurilor care ar trebui să interacţioneze pentru elaborarea, dezbaterea şi formularea deciziilor asupra politicilor de guvernare - partide politice, Parlament, reuniuni ale guvernului, tandemul Guvern-Preşedinţie, instituţii independente de planificare politică şi evaluare a programelor -, la noi domneşte nes­tingherită prejudecata dăunătoare că politica externă este elaborată de Ministerul de Externe. Nici măcar ministrul, Ministerul! Dintr-o unealtă, instituţia birocratică se trans­formă în stăpîn! Dincolo de afectarea gravă a condiţiilor de exercitare democratică a controlului asupra elaborării politicii internaţionale, de care Ministrul Cioroianu, ca şi majoritatea predecesorilor săi, nu pare a fi conştient, politica internaţională este substituită de unul dintre instrumentele destinate să o transpună în realitate: diplomaţia. O substituţie nelegitimă, sub specia democraţiei şi ruinătoare din punct de vedere al rezultatelor. România poate şi chiar trebuie să aibă o diplomaţie care să îmbrăţişeze toate orizonturile: de la Uniunea Europeană, la Asia şi Pacific. Politica internaţională a României nu-şi poate oferi o asemenea deschidere, pentru că nu are resurse să o acopere şi deci nici credibilitate. Diplomaţia trebuie să fie pragmatică, în raporturile cu Rusia, spre exemplu, aşa cum sugerează discursul ministrului Cioroianu, dar politica României cu marea putere care este Rusia nu poate avea ca fundament pragmatismul. Forma nu ţine loc de conţinut. Relaţiile noastre cu Moscova trebuie filtrate pozitiv, de apartenenţa României la NATO şi UE. Nu pot rămîne, ca pînă acum, doar o reacţie, adesea neputincioasă, la politica de recuperare a influenţei economico-politice din spaţiul sud-est european, pe care o promovează, adesea cu accente agresive, Rusia.

Înainte ca diplomaţia să caute modalităţile cele mai bune pentru a plasa "interesele României" în context european şi global, aceste interese trebuie explicit definite şi asumate de cele mai înalte instanţe politice ale ţării. Acesta nu este atributul Ministerului de Externe şi nici doar al Minis­trului de resort, ci al instituţiilor politice fundamentale. Procesul definirii intereselor României, în politica intenaţională, trebuie să fie unul transparent, controlabil democratic, asumat politic fără echivoc şi supus aprobării instanţelor politice definitorii ale guvernării: Executiv-Legislativ. Nimic din toate acestea nu se întîmplă la noi, iar reuniunea anuală a diplomaţiei nu le poate ţine locul. Iar dacă o face, sau măcar sugerează că ar putea să o facă, atunci suntem în condiţii de neligitimitate democratică.

În algebră, o ecuaţie fără necunoscute devine o simplă egalitate, exprimată prin evidenţa identităţii: a este egal cu a. În viaţa internaţională, diplomaţia fără politică nu exprimă nici măcar atît. Este doar semnul unei mulţimi vide.