EDITORIAL Afacerea scrisorii

Cu atîtea scandaluri la nivel înalt, bilete, bileţele şi scrisori pierdute, dar regăsite, ca prin miracol, bietul român nu-şi mai vede capul! Nu e de mirare, deci, că ceea ce se petrece în lumea diplomaţiei româneşti poate să treacă aproape nesesizat, mai ales că evenimentele au fost absorbite în ciorba locală a bătăliei dintre Preşedinte şi Premier. Chiar dacă unitatea noastră de măsură pentru politică este "scandalul", asta nu înseamnă că peste tot şi în orice împrejurări, dincolo de scandal nu se mai află nimic. Dimpotrivă, în cazul particular al scrisorii semnate de ambasadorul României la Roma, scandalul este doar o aparenţă.

Iniţiativa este sută la sută una americană. Niciun mister aici. Conform declaraţiilor purtătorului de cuvînt al Departamentului de Stat, scrisoa­rea deschisă, adresată prin presă Premierului Romano Prodi, de către ambasadorul american din Italia, Ronald Spogli, este una lăudabilă şi în deplină concordanţă cu viziunea Secretarului de Stat, Condoleezza Rice. Ea a cerut în mod expres diplomaţilor din marile capitale europene să sublinieze, inclusiv prin mijloace publice de comunicare, cît de importantă este continuarea şi susţinerea efortului militar din Afganistan. Cît este de important, desigur, sprijinul politic pentru aceste acţiuni, menite să disloce pilonii de rezistenţă ai fostului regim taliban din regiunile aflate încă în afara controlului guvernului de la Kabul. Cu alte cuvinte, cît este de important ca Statele Unite şi ţările NATO, angajate oficial în expediţia afgană, să reuşească transformarea acestei ţări dintr-un paradis al forţelor terorismului internaţional, într-una afiliată coaliţiei anti-teroriste. Dacă Irakul poate fi şi a fost asumat parţial ca un semi-eşec al Administraţiei Bush, un eşec în Afganis­tan ar fi cu mult mai dramatic, fiind unul al NATO, adică al întregii structuri euro-atlantice de securitate internaţională. Miza este într-adevăr mare, iar multe dintre guvernele ţărilor din Alianţă, sufocate de constrîngeri electorale sau de logica coaliţiilor fragile de guvernare, par tentate să joace această miză pe cartea tot mai populară a atitudinii anti-război şi anti-americane. Adică exact ceea ce se întîmplă zilele acestea în Italia, iar în România a ieşit la iveală doar cu cîteva luni înainte, în episodul Tăriceanu-Atanasiu versus Traian Băsescu. Spre deosebire de diplomaţia română, care oficial dă semnale puternice de continuitate pe linia susţinerii NATO în efortul din Afganis­tan, diplomaţia italiană, prin vocea Ministrului de externe D"Alema şi a Preşedintelui Giorgio Napolitano a dat puternice semne că ar vrea să pună capăt implicării sale militare externe. D"Alema a insis­tat, la ultima reuniune a miniştrilor de externe NATO, de la Bruxelles, pe necesitatea unei "conferinţe privind Afganistanul" şi pe dificultăţile politice ale coaliţiei de guvernare din Italia, de centru-stînga, de a mai susţine participarea la operaţiunea din Afganistan, considerată inutilă, dacă nu chiar dăunătoare! La rîndul lui, Napoletano s-a referit în repetate rînduri, în faţa diplomaţilor străini, la necesitatea unui mandat ONU, imperativ, pentru participarea forţelor militare italiene în operaţiuni de menţinere a păcii.

Folosirea mijloacelor de presă şi comunicare în masă pentru a trimite la ţintă mesaje politice atît de importante este, poate, singurul aspect "neconvenţional" al operaţiunii iniţiate de Departamentul de Stat. Pentru cunoscătorii domeniului, este doar un exemplu eficient de "diplomaţie publică", un domeniu de acţiune care nu mai este demult doar un ornament al activităţii politice internaţionale, ci un instrument dintre cele mai puternice de presiune şi atingere a ţintelor urmărite. Alături de diplomatul american, documentul a fost semnat de alţi cinci ambasadori din capitala Italiei - Marea Britanie, Australia, Canada, Olanda şi România.

Mesajul şi iniţiativa care l-au inspirat, aşa cum am arătat, sunt deplin concordante cu linia de politică externă afirmată de România, prin vocea cea mai autorizată constituţional, Preşedintele, susţinut de Parlament. Chiar dacă în istoria recentă a diplomaţiei româneşti am mai avut cazuri de "ambasadori" pe cont propriu, ai unor grupuri politice şi ai ideilor personale, cazul de faţă nu face parte, cu siguranţă, din această categorie. Conform Constituţiei şi legilor de organizare a Diplomaţiei din România, ambasadorii îşi exercită misiunea internaţională în virtutea autorităţii cu care au fost investiţi de către Preşedinte. Desigur, Parlamentul, prin comisiile de specialitate, participă la selecţia şi evaluarea candidaţilor; Guvernul, prin Ministerul Afacerilor Externe, întocmeşte propunerile şi face o selecţie, dar inves­tirea este privilegiul Preşedintelui. De aceea, ambasadorii reprezintă în afacerile internaţionale Statul, materializat de instituţia Preşedintelui. Greu de crezut că semnătura pusă pe documentul american de către Ambasadorul României s-a făcut fără consultarea Preşedintelui. Aici a intervenit fractura! Premierul a fost probabil exclus de la "consultări", ceea ce a pus capăt cooperării sale cu Ministrul Ungureanu. Nu cazul arestaţilor din Irak pare să fi fost motivul real al divorţului, ci mai degrabă episodul cu mult mai semnificativ politic al gestului consumat în capitala Italiei. Dis­puta de la Bucureşti, a cărei victimă, deloc inocentă, este ministrul Ungureanu, prezintă doar o altă faţă a dilemei din Italia şi din alte ţări ale Europei: alegerea între miza electorală şi miza a ceea ce Morgenthau numeşte Politica Mare.