EDITORIAL Ipocrizia pacifistă

Patru ani de la începutul operaţiunilor militare în Irak, tonul evaluărilor publicate de presa internaţională începe de la cenuşiul pesimist, pentru a sfîrşi, de regulă, în catastrofic. Majoritatea ştirilor şi discursurilor abundă în utilizarea termenilor: invazie, război, eşec. Morala care pluteşte peste tot acest sos este subliniată cu tuşe groase: războiul este o eroare, invazia ar fi fost mai bine să nu aibă loc, e timpul să punem capăt politicii care ne-a dus la eşec. Statisticile obiective ţin loc de argumente: zeci de mii de irakieni şi-au pierdut viaţa, de la căderea regimului Saddam, sute de mii şi-au văzut distruse casele, bunurile sau şansele minime ale unui trai decent, milioane au luat calea exilului pentru a se pune la adăpost de dezastrul în care ţara lor a fost prăbuşită. Demonstraţiile antirăzboi sunt din nou un instrument politic eficient în spaţiul marilor democraţii occidentale. "Dau bine" atît la ştirile televizate, cît şi în fotografiile paginilor de ziar. Ca să nu rămînă la datele reci ale statisticilor, sondajele de opinie vin să încălzească tabloul: doar 17% dintre irakieni au încredere în trupele străine aflate pe teritoriul ţării lor, 85% se tem că cineva din familie va cădea victimă violenţei ucigaşe, care bîntuie mai rău ca o molimă, 30% sunt hotărîţi să emigreze, aproape jumătate continuă să creadă că viaţa lor era mai sigură şi mai bună înainte de declanşarea conflictului, adică sub regimul Saddam. În tot acest peisaj, Preşedintele Bush, cu discursul său care susţine că retragerea rapidă a trupelor americane şi aliate echivalează cu o catastrofă face figură de stranie singularitate, frizînd iraţionalul. Echivalenţa dintre Vietnam şi Irak este asumată fără niciun fel de reţineri de partizanii noii ofensive pacifiste. Atunci, ca şi acum, America a fost victima unei erori politice, la cel mai înalt nivel. O eroare în care preşedintele Nixon a persistat, pînă cînd reacţia virulentă a opozanţilor războiului, larg susţinută de "majoritatea tăcută" a Americii, l-a obligat în cele din urmă să caute o ieşire din impas. America lui Bush a greşit, noi toţi ceilalţi am avut dreptate, e timpul ca păcătosul să-şi recunoască vina şi să o ia pe calea cea dreaptă! Nu ştiu de ce, dar tabloul acesta cu aer de unanimitate mă face să fiu neîncrezător. Ceva pare să nu fie în regulă, în toată această mare de indignare morală, antirăzboinică şi cu iz antiamerican.

Prea multe goluri de memorie sunt necesare pentru a susţine această viziune construită, aparent, ca un monument închinat ideilor pacifiste. Nimeni nu mai pare astăzi interesat să discute sau să pună în ecuaţia evaluărilor responsabilitatea regimului Saddam pentru criza internaţională care a dus în cele din urmă la folosirea forţei militare. Nimeni nu mai pare interesat să ia în calcul faptul că, în ciuda divergenţelor cu privire la declanşarea operaţiunii militare, membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate au oficializat în cele din urmă acţiunile alianţei pe teritoriul Irakian. Nimeni nu pare preocupat să cerceteze lanţul de evenimente politice şi militare care au dus la tabloul existent astăzi în Irak. Sprijinul masiv primit din exterior pentru organizarea rezistenţei anti-americane pe teritoriul irakian, după căderea regimului Saddam este trecut cu vederea ca şi cînd n-ar conta. Toată lumea se concentrează asupra erorilor făcute de liderii coaliţiei sau de comandanţii de pe teren, nimeni nu pare însă interesat să răspundă la întrebarea de unde au apărut toţi "oamenii bombă" responsabili de carnagiile în rîndul populaţiei civile şi de declanşarea unui război civil-religios între comunităţile şiite şi sunite. Media şi analiştii situaţiei par să fi uitat cu desăvîrşire seria răpirilor şi asasinatelor "rituale" cărora le-au căzut pradă atîţi civili irakieni şi străini, ca şi cînd a răpi pe cineva şi ulterior a-i tăia gîtul în faţa camerelor de luat vederi ar fi un act firesc, paşnic, de protest anti-război!! Din perspectiva aceasta, pe care o bănuiesc totuşi părtinitoare, eforturile uriaşe făcute de administraţia militară şi ulterior de autorităţile irakiene pentru a readuce viaţa la norme minime de normalitate par să fie mai puţin importante, sau relevante, decît eforturile făcute de asasinii plătiţi pentru a distruge şi a ucide cu precădere pe aceia dintre irakieni care s-au hotărît să facă ceva util pentru administrarea ţării lor, angajîndu-se în instituţiile de putere ale statului. Dacă în Irak există un război, el nu a fost declanşat de acţiunile şi forţele militare care au prăbuşit regimul Saddam. Acest război a fost pus la cale şi este purtat de inamicii Irakului şi este menit să împiedice succesul politic al demersurilor care au început cu prăbuşirea iniţială a regimului. Cît despre ce s-ar întîmpla dacă mîine forţele militare ale coaliţiei s-ar retrage din Irak, nu există niciun dubiu. Confruntarea dintre cei ce se luptă pentru controlul politic asupra Irakului ar lua forma unui război civil, iar numărul victimelor n-ar fi deloc în scădere. Singura consecinţă imposibilă a unui asemenea curs al evenimentelor ar fi stabilitatea, pacea socială, normalitatea. În mod curios, pacifiştii de azi nu par interesaţi de discuţia acestor "amănunte". Oricît de mult ar fi greşit Administraţia Bush în privinţa evaluării situaţiei, a măsurilor post acţiune militară, această eroare nu are cum să fie compensată de eroarea de a lăsa acum lucrurile la voia celor care urmăresc transformarea Irakului într-o altă bază politică, economică şi militară a radicalismului anti-american şi anti- occidental. Chiar dacă este de ales între două rele, varianta pacifistoidă care ni se serveşte drept "poziţie a raţiunii, nu este cu siguranţă cea mai puţin nocivă. Şi nici dezinteresată!