EDITORIAL O agendă încărcată

Noul guvern al României, restructurat, împuţinat şi probabil reformat în modul său de funcţionare internă, are o agendă încărcată. Atît pe partea filei intitulată politică internă, cît mai ales pe cea de politică internaţională. Iar timpul de care dispune nu este cîtuşi de puţin generos.

Prima şi cea mai semnificativă decizie, pe care va trebui să o ia noul executiv, priveşte proiectele şi obiectivele de guvernare. Din discursul Premierului în faţa Parlamentului nu a reieşit care sunt acelea şi nici dacă îşi mai asumă ceva din proiectul iniţial de guvernare al Alianţei DA. Pe de altă parte, este evident că performanţa actualului guvern, modul în care îşi va încheia mandatul, vor hotărî în mare măsură soar­ta politică a PNL-ului. Este la fel de evident că Partidul Democrat va folosi toate mijloacele pentru a săpa la temelia guvernării PNL; că PRM şi chiar PC nu au mari interese ca actualul mandat să se termine într-un triumf. Nici chiar PSD, deşi a sprijinit din raţiuni tactice actuala formulă de guvernare, nu are motive să-i lase prea mult spaţiu de manevră. Pentru PSD, ca şi pentru celelalte partide, fiecare cu opoziţia lui, eşecul guvernării PNL-UDMR rămîne un obiectiv politic necesar în calculele electorale viitoare. În mod normal, cu puteri mult împuţinate, actualul executiv ar trebui să-şi aleagă unul, cel mult două obiective pe care poate spera să construiască, mediatic, imaginea unui succes cu efect electoral. Nu mai este timp nici pentru "strategii de reformă" atotcuprinzătoare, nici măcar pentru măsuri de nivel mediu, cum ar fi restructurarea pieţei de energie, nici pentru reducerea masivă a deficitului bugetar şi mai ales a celui de cont curent, nici pentru reformarea peste noapte a justiţiei şi, foarte probabil, nici pentru alte preocupări care pînă acum au fost considerate prioritare. Mai rămîn măsurile "sociale", dar toate acestea înseamnă bani de la buget. Un buget care nu se simte deloc bine, nici la capitolul realizare a încasărilor, nici la cel al dezechilibrelor structurale, care în loc să se amelioreze, se adîncesc. Măsuri capabile, peste noapte, să ducă la creşterea gradului de absorbţie a fondurilor europene este greu să inventeze cineva, iar efectele s-ar vedea, oricum, mult după ce orizontul de viaţă al acestui guvern va fi închis, demult.

O altă abordare ar fi ca guvernul să-şi folosească energia minimal, pentru gestiunea inerţială a temelor şi a dosarelor curente ale guvernării şi să-şi orienteze eforturile pentru un singur scop: alegerile. Cele europene, cele locale şi cele generale. Toate într-un an şi jumătate. Chiar dacă aceas­ta va fi abordarea, problemele PNL nu se simplifică prea mult. Aproape orbit de importanţa alegerilor europene, ca test pentru credibilitatea politică a partidelor şi aderenţa lor reală la publicul alegător, PNL a dat buzna să pună pe primele locuri tot ceea ce a avut mai bun, ca "imagine". Toate bune şi frumoase, dar odată aleşi, europarlamentarii noştri ies din jocul pentru restul confruntărilor electorale. Contribuţia lor ulterioară, în plan politic intern, va fi egală cu zero, sau aproape. Ca să folosim o referinţă la domeniul militar, este ca şi cum cineva şi-ar folosi cea mai mare parte din muniţie şi mijloace înainte chiar de a fi angajat inamicul, serios, într-o bătălie semni­ficativă. Eşecul campaniei este garantat!

În plan internaţional, lucrurile nu stau cîtuşi de puţin liniştitor. Tema participării cu trupe în Irak va reveni şi este clar cît de neclară le este politicienilor, la vîrf, soluţia. La nici două zile de la instalare, noul ministru al apărării s-a deplasat în Irak, luînd o notă bună la "imagine", pentru a declara, de acolo că, pe de o parte, în opinia sa misiunea trupelor din zona Basra s-a încheiat, iar pe de altă parte că restructurarea contingentului din Irak nu se va face decît după consultări şi negocieri cu aliaţii. Tonul mult mai rezervat al proaspătului ministru al apărării, dacă nu conţinutul, contrazice hotărîrea premierului de a face aici o mutare "îndrăzneaţă şi rapidă", ca să nu mai vorbim de faptul că noul "mi­nistrul de externe" nu apucase nici măcar să intre pe uşa din faţă a instituţiei unde a fost repartizat cu locul de muncă, necum să mai şi zică ceva pe temă! Încă şi mai spinos este dosarul Kosovo, unde poziţia României este cît se poate de dificilă. Pe de o parte, exprimîndu-şi rezervele faţă de Planul Ahtisaari, România şi-a creat o dificultate atît în relaţiile cu partenerii europeni, cît mai ales în cea cu Washingtonul. Iluzia, folosită ca stindard, conform căreia politica românească nu are de ales între Washington şi Bruxelles, flutură ferfeniţă pe catargul fragilei bărcuţe cu care navigăm în apele tot mai învolburate ale politicii internaţionale. Descoperim, acum, nu doar că trebuie să facem uneori această alegere, dar şi că sunt necesare opţiuni care merg atît împotriva politicii curente a Statelor Unite, cît şi împotriva majorităţii care se conturează în Uniunea Europeană. Pînă să se uite noul ministru de externe pe dosar, foarte probabil evenimentele vor fi trecut pe lîngă noi, ca şi deciziile care vor hotărî soarta unui nod al Europei, de care România a fost şi rămâne legată şi la bine şi la rău. Dosarul ucrainean, cel moldo-transnis­trean şi mai general soluţiile pentru o politică coerentă la Est sunt scadente demult, iar notele de plată au început de mult să curgă. Incapabil să le achite, actualul guvern va încerca, cel mai probabil, să le ţină ascunse în cutia cu corespondenţă nerezolvată.

După toate calculele, trecerea acestui guvern prin politica de tranziţie a României va contribui doar la prelungirea şi acutizarea problemelor demult nerezolvate ale societăţii româneşti.