Enormităţi electorale

Avalanşa discursurilor electorale, fără noimă, a pornit-o la vale şi ameninţă să acopere totul sub un strat gros de minciună, lipsă de măsură şi aberaţii.

Cine poate crede că, preocupată cum este să evite dezas­trul din lumea financiar-bancară, să blocheze recesiunea deja angajată a economiei sale, Europa nu are altceva mai bun de făcut, decît să stea cu ochii zgîiţi la "performanţele economice" ale României, ba, pe deasupra, să le mai şi admire, cu invidie? Sigur, orice politician care se prezintă în alegeri, din postura deţinătorului mandatului guvernării, este "condamnat" să insiste pe rezultatele pozitive ale activităţii sale. Or fi multe, or fi puţine, vor decide alegătorii! Cui serveşte, însă, exhibarea unei asemenea lipse de măsură? Cu siguranţă, electoratului NU! Orice om din ţara aceasta ştie că Europa se uită la noi ca la nişte "ciumaţi", că la cele mai înalte niveluri euro-politice, integrarea României este considerată un eşec, pe marginea dezastrului, că, în ciuda tuturor eforturilor europene de monitorizare, guvernarea şi corupţia nu au putut fi decuplate, că stabilitatea noastră economică este mai precară decît a unui monociclu, strămoşul acela ciudat al bicicletei moderne, cu şaua cocoţată pe o roată enormă.

Din alt colţ al scenei, partidul care aspiră la viitoarea guvernare anunţă triumfător soluţii pentru creşterea masivă a salariilor profesorilor, pentru creşterea tuturor salariilor şi a cheltuielilor bugetare, pentru mii şi mii de kilometri de autostrăzi, pentru repatrierea a milioane de români, cărora le-a pregătit deja în bănci zeci de mii de euro, prime şi cîştiguri sigure din activităţi la fel de misterioase ca şi soluţiile pentru cheltuieli bugetare, pe care le ţin la secret, să nu le fure concurenţa! Cărui auditoriu i se adresează asemenea dis­cursuri? Cu siguranţă nu unuia real, care calcă cu picioa­rele pe pămînt, care merge în fiecare zi la piaţă, la cîmp, la serviciu, la tribunal, la bancă, ori pe la cele înalte instituţii ale administraţiei.

Exagerările, stridenţele şi forţările din discursul propus de reprezentaţii politici ai maghiarilor din România nu mai constituie de mult o noutate. Anul acesta, însă, tonul a fost urcat cu trei octave. Temele autonomiste sunt perorate sfidător şi ultimativ. Nu fără oarecare, temei, dacă te uiţi la peisajul european: nu doar Iugoslavia a fost ruptă, ci şi Serbia, iar Belgia abia mai atîrnă de un fir de păr; autonomismul basc, cu toată istoria sa de violenţă criminală, rezistă politic; în Italia, ideologia oficială a guvernării cuplează aberant temele reşapate ale discursului fascist cu aspiraţiile separatiste ale Ligii Nordului; Abhazia şi Osetia de Sud au devenit entităţi statale, chiar dacă recunoscute doar de Moscova; Transnistria aşteaptă la rînd. De ce nu s-ar putea şi în Româ­nia? Chiar aşa, mai ales că maşinăria politică a României este complet incapabilă să genereze o reacţie coerentă, care să prevină escaladarea autonomist-independentistă, singurul proiect politic prin care liderii UDMR şi-au justificat existenţa şi statutul, atît în plan intern, cît şi internaţional. Un proiect de pe urma căruia au încasat, pînă acum, uriaşe cîştiguri, nu doar politice, ci şi materiale.

Partidele "de nişă", cu inovative valenţe locale, se întrec, la rîndul lor, în stridenţe naţionalist-populiste, în ieremiade, cu un discurs ce pendulează între ameninţările apocalipsei şi promisiunea proniei cereşti, gestionată temporar prin casele de bani ale partidelor cu proprietar.

Dacă-mi dă cineva calendarul viitoarelor alegeri, de peste alţi patru ani, vă pot spune cu o precizie de zile, cînd vor avea loc viitoarele greve ale sindicatelor. Formula de calcul este simplă şi ţine de perspectivele politice ale liderilor de sindicat cu certificat de eternitate, la purtător. Ca să se aleagă, trebuie să fie utili, iar ca să se arate utili, trebuie să pună măcar de un simulacru de grevă generală, o lună, două, înainte de scrutinul cel mare.

Pînă acum, am fost obişnuiţi cu discrepanţa dintre agenda politicienilor şi agenda cetăţea­nului. Această campanie electorală introduce în viaţa politică românească, prin porţile mari, sfidarea electoratului, lipsa totală de respect pentru inteligenţa alegătorului, pentru bunul-simţ, prăpastia definitivă, totală, dintre realităţi şi discursul politic. Cui prodest?