Epoca neofanariotă

Trăim în plină epocă neofanariotă. Între vechiul şi noul fanariotism, asemănările abundă. Să fie o coincidenţă? Poate că nu! În fond, ieşirea din fanariotism nu a fost niciodată încheiată. Regimurile politice şi sociale care i-au succedat (zece regimuri în cei nici 200 de ani care despart căderea fanariotismului de căderea comunismului) nu au putut da pagina. După 1848, conservatorii, iar mai apoi succesorii lor naţionalişti şi tradiţionalişti nu au făcut altceva decât să întârzie cât mai mult momentul transformării. Pe rând, revoluţiile moderne, monarhia constituţională, ba chiar şi dictaturile în diferitele lor forme, şi în final aderarea la UE trebuiau să marcheze sfârşitul. Dar nu a fost să fie!

Contrar unui stereotip bine înrădăcinat - rezultat al primei manipulări "mediatice" moderne începută în prima jumătate a secolului al XIX-lea - epoca fanariotă nu a fost una a stag-nării, cu atât mai puţin una a decăderii, ci una a transformării. Altfel, cum ar fi putut un istoric precum Nicolae Iorga să o considere "epoca reformatorilor"? Dar, ca şi astăzi, reforma se limita doar la "stat", vizând doar administraţia şi guvernarea. O astfel de abordare nu putea contrapune rezis-tenţelor "populare" mai nimic. Iar corupţia, explicabilă ca efect al unei perioade de trecere de la o formă de organizare spre alta, a compromis orice efort modernizator. Din contră, modernizarea devenea explicaţia decăderii, aşa cum astăzi democraţia este învinuită de aceleaşi metehne. De ce acest eşec? O abordare preponderent instituţională nu putea atinge esenţa culturii politice - sistemul de valori, atitudini şi comportamente - sau, cum se mai spune într-o manieră mai puţin precisă, mentalitatea. Şi tocmai acest eşec marca debutul lungii şi neterminatei epopei a europenizării.

Ca şi fanariotismul, neofanariotis-mul este o perioadă a confuziei şi instabilităţii. Doar astfel se poate consolida puterea, politică sau economică. În locul instituţiilor, care nu pot exista efectiv fără sprijinul cetăţenilor, puterea se construieşte pe bază individuală. Dar, din când în când, cei ce cultivă vânt mai culeg şi furtună! Asta pare să se fi întâmplat şi cu SOV, un beneficiar al epocii, devenit acum o victimă a ei. Dar nu forţa instituţiilor, ci jocurile de putere l-au răpus. Aşa că arestarea sa, departe de a fi un succes al statului de drept, este doar un instrument de dominaţie politică. Încă o confirmare a neofanariotismului.

Ce se aseamănă între vechiul şi noul fanariotism? Partidele, incapabile să definească o ideologie clară, se transformă în clanuri a căror coeziune depinde doar de accesul la resurse. Reţelele familiale şi clientela lor stau la baza oricărei organizări politice. Administraţia este domeniu rezervat clientelei. Instituţionalizarea statului este blocată de cei ce îşi văd ameninţate privilegiile. Descentralizarea nu este acceptată decât dacă este compatibilă cu clientelismul. (Ce diferenţă faţă de paşoptişti care începeau construcţia statului tocmai pentru a combate această situaţie!) Ploconul şi mita, semne ale recunoaşterii puterii, sunt cvasi-obligatorii.

În schimb, spiritul european, prea liberal, secularist şi cosmopolit, e ceva "străin tradiţiei acestui popor". Aşa că, pentru a nu "trezi" balaurul, poporului îi sunt rezervate frica şi sărăcia. În aceste condiţii, societatea civilă nu se poate dezvolta. Şi fără aceasta, statul nu poate funcţiona, iar corupţia nu poate fi stăvilită. Aşa că reformele, improvizate şi impuse de "Poartă", pot să se succeadă. Nu vor schimba mare lucru. Iar între timp, naţionalismul şi neopopulismul se trans-formă în "alternative".