Europa: Ce vremuri interesante!

Adevărul este că puţini oameni şi-ar putea imagina plictiseala care plutea gros deasupra Europei, a Uniunii şi instituţiilor sale. Prin birourile, dar mai ales pe holurile uriaşei birocraţii, toată lumea se ocupa doar cu afaceri... afacerile altora, desigur, promovate cu ajutorul maşinăriei reglementărilor UE, din care fiecare birocrat cu ştaif, de la cel mai mare pînă la cel mai mic, îşi trage "suplimentul" necesar unui trai mai de Doamne Ajută! În rest, cicăleala de ochii lumii pe capul ăstora cu jumătate de pălărie, proşti de dau în gropi, ca România, care nu sunt în stare să-şi bage în traistă nici a zecea parte din cît li s-a pus pe tavă dinainte; ceva fasoleală pe teme internaţionale, ca să ne aflăm în treabă şi să zică lumea că suntem şi noi, Europa, cineva. În rest, plictiseală şi iar plictiseală! Nici măcar valul grozav al crizei financiare mondiale nu a fost în stare să schimbe prea mult peisajul tern al instituţiilor europene. De ce? Simplu, pentru că, fiind o problemă serioasă, politicienii au luat-o frumuşel în primire, fiecare la el acasă, căutînd remediul care i s-a părut mai bun fiecăruia. Nemţii, cu austeritatea, că, la ei, creşterea vine din rădăcină, alţii mai mult cu umflatul cifrelor şi cu cheltuielile ca să aibă de unde să fie creştere economică, iar din creştere să aibă cu ce plăti măcar dobînzile la împrumuturi, căci, fără împrumuturi, cum ar mai face băncile inginerii financiare de sute şi mii de miliarde care, de fapt, nu există! Aşadar, cu toată criza, Uniunea Europeană nu s-a sinchisit prea tare, în afară de faptul că a găsit un bun prilej să se bage în seamă singură, risipind aproape doi ani pentru un tratat de stabilitate monetară, ale cărui prevederi erau esenţialmente gata incluse în alte documente europene. Dar, asta e! Cînd n-ai de lucru, te faci că munceşti! Dă bine la televizor!

Chiar şi criza Greciei i-a lăsat reci pe "nemuritorii de la Bruxelles", oricum nu-i întreba nimeni pe ei! Problema a fost tratată între creditorii europeni şi cei americani, ai Greciei, al căror interes fundamental era să nu se producă un crah, cu consecinţe incontrolabile pe pieţele financiare şi aşa ultra-nervoase. De aceea, au acceptat (desigur, nu chiar de la prima strigare, dar destul de repede!) o reducere semnificativă a datoriei de stat a Greciei şi o reeşalonare cu încă vreo trei decenii a scadenţelor imediate.

Singura temă care a făcut să foşnească hîrtiile de pe birourile birocraţiei UE a fost criza de încredere în Euro, pe fondul insolvabilităţii evidente, chiar dacă nedeclarate a Greciei, la care s-au adăugat dificultăţile tot mai mari de refinanţare a datoriilor Portugaliei şi Spaniei. Nu de alta, dar s-au găsit voci care să spună că, dacă se duce euro de rîpă, atunci nu mai este mare lucru de păstrat nici din celelalte "instituţii europene".

După care, au venit asigurările, inclusiv de peste Ocean: euro nu va cădea, nu trebuie să cadă! Prea ar fi rămas singuri americanii, faţă în faţă, cu maldărele de dolari din cămările trezoreriei Chinei!

Ceva, totuşi, a schimbat brusc lucrurile şi putem în sfîrşit să spunem că "trăim vremuri interesante" în Europa. Francezii au aruncat în aer maşinăria "merkozy", care părea să se eternizeze la conducerea treburilor europene. De la unison, relaţia franco-germană a trecut brusc la "Canzonetta Sull'aria" cu contrapunct şi voci alternative! Noul preşedinte al Franţei, Francois Hollande, vrea, dacă nu o rescriere a pactului de stabilitate financiară, atunci o drastică reajustare a lui, prin intermediul unui alt pact european, de creştere economică! Mai mult, iubirea politică neţărmurită pe care Doamna Merkel nu s-a sfiit, cît e ea de lutherană!, să o declare public piticului cu pretenţii de uriaş de la Elysee, nu are cum să funcţioneze ca un lubrifiant în relaţia cu noul Preşedinte al Franţei. Ceea ce des-chide perspective politice noi şi foarte interesante la nivel european. Este foarte posibil să asistăm la regrupări importante, pe planul politicii europene, în condiţiile în care Franţa va încerca să-şi creeze un fief politic alternativ, suficient de puternic pentru "a pune Germania la locul ei", cel puţin Germania lui Merkel. Partea încă şi mai interesantă a poveştii s-ar putea derula după ce "A doua doamnă de fier a Europei" va coborî de pe scena politică a Germaniei, foarte probabil cu prilejul următoarelor alegeri generale. Subiectele Europei sociale vor fi din nou pe agenda politică.

Condiţiile pentru ieşirea din actuala paradigmă inerţială încep să fie întrunite. Ţările Europei, politicienii dar şi alegătorii lor, marea atît de mută a milioanelor de europeni, vor avea în curînd ocazia şi chiar vor fi obligaţi să redefinească nu doar regulile, ci însăşi "filosofia", conceptul, construcţiei europene. Pentru orice observator de bun-simţ este clar că drumul pe care s-a mers pînă acum este o fundătură, iar construcţia instituţională la care s-a ajuns este o aberaţie care favorizează corupţia şi jocurile de culise, nu rezolvarea problemelor europene. Criza financiară a devoalat celelalte crize ascunse ale Europei, iar dintre ele poate cea mai semnificativă este criza politică, de idei şi de lidership, de voinţă şi de proiect capabil să răspundă problemelor cetăţeanului european, nu doar celor care-l frămîntă pe birocratul european. Faţă cu toate aceste probleme, "construcţia europeană" a rămas mută şi rece, ca un maldăr nefolositor de pietre. O piramidă ratată, ruinată încă din construcţie, închinată ineficienţei şi irelevanţei.

Oamenii politici şi cetăţenii Europei vor trebui să dea un răspuns clar la întrebarea dacă, ceea ce se numeşte "construcţia europeană", poate crea nu doar un spaţiu economic funcţional, ci şi o infrastructură instituţional-politică eficientă, capabilă să soluţioneze oportun problemele importante, sau va rămîne doar o supra-structură parazitară, ca pînă acum!

Nu plecaţi din Europa, vin vremuri interesante, vă asigur!