Ex-croci originari şi falsuri autentice

Un tip prezentabil, care emană siguranţă intelectuală şi oarecare inocenţă, oferă spre vînzare opere de artă de mari creatori cu cotă pe măsură. Are şi o poveste, îmbinare ucigătoare de realitate şi invenţie: le-a primit pe toate moştenire de la un bogătaş dintr-o tagmă legendară, şi le propune spre vînzare, dar testamentul îi interzice să le bage în licitaţie. Cîteva lucrări ajung totuşi la un comerciant de artă care le declară pe toate falsuri.

Deşi la o primă vedere faptele s-ar fi putut petrece şi în România, toată tărăşenia aparţine, totuşi, mediului occidental. Un american cu nume de nativ din vreo republică baltică, Vilas Likhite, oferă spre vînzare picturi şi sculpturi necunoscute ale unor mari meşteri ai artei moderne. Dar ce scriu mari, uriaşi de-a dreptul! Blindat cu tot felul de acte şi certificate de evaluare, Likhite se adresa în special bogătaşilor profani în ale artei şi le povestea că familia sa are toată această comoară, apreciată la vreun miliard de dolari, de la un maharajah indian, iar răposatul său fratele îi interzisese să vîndă lucrările prin case de licitaţie. Este suficientă aţă albă în acest scenariu ca să trezească suspiciuni, dar şi multe similitudini şi aspecte demne de interes pentru români şi piaţa noastră de artă. Oferta americanului nu era formată din copii ordinare, ci din lucrări originale în maniera marilor maeştri, propuse la preţuri de parcă mai purtau încă amprentele digitale ale genialilor şi scumpilor presupuşi creatori. Piaţa noastră este şi ea plină de lucrări în maniera artiştilor noştri cu cotă, propuse spre vînzare şi în galerii, ba chiar şi în licitaţii. Nu excludem existenţa, de foarte multe ori, a unor intenţii clare de fraudă, dar de vină este şi lipsa unei expertize stricte şi oneste. De altfel, faptul că primul comerciant profesionist de artă care a fost chemat să se pronunţe asupra unor piese oferite de Likhite le-a declarat falsuri este un indiciu că povestea nu se petrece în România.

Printre numele invocate în galeria de falsuri a americanului se află şi Brâncuşi al nostru. Articolul din Los Angeles Times care prezintă povestea escrocului american speculează asupra presupusei provenienţe a ofertei acestuia amintind că şi despre "Pasăre în spaţiu", lucrarea de Brâncuşi deţinută de National Gallery din Australia, ţara unde l-au prins pe american, se spune că ar proveni de la un maharajah indian. Este minimalizată astfel şi pusă sub semnul îndoielii toată această latură a creaţiei adevărate a marelui hobiţean, a ţăranului român care a avut geniul să revoluţioneze sculptura şi să fie atras de filosofia şi spiritualitatea indiană. Nu-i vorba că nici mulţi de-ai noştri nu au avut reţineri în a încerca să impună pe piaţă tot felul de orori ca fiind lucrări de Brâncuşi, şi chiar în această rubrică am avut plăcerea de a demonta un articol dintr-o revistă pentru băieţi şi bărbaţi care proba originalitatea brâncuşiană a unor groaznice cioplituri ale vreunuia frustat că în veceurile publice se poate doar desena, cu presupuse scrisori trimise de sculptor de la Paris. Recent, o gazetă naţională prezenta cazuri în care alte cioplituri atribuite lui Brâncuşi de un cunoscut atribuitor căruia i-a căşunat pe meşterul nostru au fost depuse drept garanţie pentru sume absolut remarcabile.

Desigur, depinde ce înţelegem prin remarcabile, pentru că adevărata cotă a lui Brâncuşi le permitea escrocilor autohtoni să ceară mult mai mult, cifre de ordinul milioanelor de dolari. Americanul, de exemplu, îşi oferea pseudo-Brâncuşiul pentru 28 de milioane de dolari, ceea ce ar fi făcut-o cea mai scumpă sculptură din lume. Acest record aparţine deja lui Brâncuşi, în mai 2002, la o licitaţie Sotheby"s de la New York fiind vîndută cu 18 milioane de dolari o superbă "Danaidă". Era vorba de un bronz lustruit de cea mai bună calitate şi cea mai mare valoare, care nu a bîntuit pe piaţă, fiind scos prima dată la vînzare după ce a fost luat de proprietari, altfel prieteni buni ai lui Brâncuşi, direct dintr-o expoziţie a sculptorului. O altă vînzare bună a unei sculpturi de Brâncuşi s-a petrecut chiar în anul ce-l încheiarăm, la 4 noiembrie mai exact, şi tot la sala Sotheby"s din New York, acolo unde şi "Danaida" îşi primise onorurile. De această dată sculptura de Brâncuşi vîndută era din piatră de rîu, aşa cum îi stă bine unui "Sărut", iar preţul de vînzare a ajuns la aproape 9 milioane de dolari.

La noi nu s-au vîndut lucrări de Brâncuşi, nici măcar cele retrocedate şi scoase din muzee nu au zăbovit prea mult înainte de a evolua pe alte pieţe, mai vechi şi mai serioase. La un moment dat, pe scena de la Operetă apăruse un joc de table considerat a fi cel strunjit de Brâncuşi, dar nu s-a vîndut, puţini recunoscînd în cerculeţele de lemn geniul marelui sculptor. S-a vîndut, în schimb, tot la o licitaţie "Alis", "Domnişoara Pogany III" şi nu cu 7,8 milioane de dolari, ci cu numai 7,8 mii de verzişori. E drept, nu era chiar o domnişoară Pogany dintre cele care îi subjugaseră simţurile şi creaţia lui Brâncuşi ci o "replică", după cum scriau organizatorii licitaţiei, de fapt o reducţie, o domnişoară mai mică, un fel de craniu al lui Cezar de cînd era copil. Probabil că dacă era pusă în pămînt creştea şi se făcea o sculptură originală de Brâncuşi, una dintre cele pentru care poţi spune într-adevăr că este făcută de artistul de origine română.

În povestea şmecherului american cu nume baltic se spune clar că oferta sa era formată din lucrări făcute în maniera unor artişti recunoscuţi, ceea ce este o metodă frecventă de falsificare a lucrărilor de artă. Îmi amintesc de un experiment discoveresc în care experţi în arta unui meşter olandez contemporan au avut greutăţi şi chiar eşecuri în a autentifica nişte presupuse creaţii ale acestuia, reuşita bazîndu-se pe analiza materialelor, şi nu a stilului. Nu este cazul pe piaţa românească, unde şi metodele tehnico-ştiinţifice de expertiză, dar şi conştiinţa profesională sînt remarcabil de reduse. În schimb, însă, o uriaşă problemă de autentificare ridică imprimările după plăcile de gravură rămase sau umplerea din nou a formelor de sculptură lăsate de artişti. La un moment dat a fost vîndut, undeva pe afară, un studiu pentru o sculptură de Brâncuşi. Deşi nu se specifica aceasta, lucrarea era un fals cît se poate de logic, deşi, culmea! figura în cataloagele Teja Bach. Probitatea profesională i-a obligat pe organizatorii licitaţiei să menţioneze traseul acesteia: venea din posesia unei persoane care a deţinut funcţia de director al unei turnătorii unde îşi făcuse Brâncuşi mai multe lucrări, dar cu ani buni după moartea sculptorului clar. Ce se taie nu se fluieră aşa că, pînă la urmă, vinovaţi de bănuieli şi supoziţii tot noi sîntem. Deşi s-ar putea spune că directoraşul a cumpărat sculptura de undeva sau a găsit-o prin instituţia sa, cu mulţi ani după prima şi singura turnare autorizată, parcă tot aş fi convins că, de fapt, el doar a găsit formele şi a pus bronz în ele. A făcu ceva ilegal, că doar şi sculpturile considerate originale tot aşa se produc? Sigur că da, pentru că lipseşte elementul de bază, acceptul creatorului ca acest obiect să fie atîrnat de opera sa. În cazul de faţă, situaţia este şi mai clară, fiind aproape sigur că Brâncuşi nu ar fi dat drept de existenţă unei probe tehnice, unei forme intermediare, fără prea mare valoare estetică.

Altfel stau, însă, lucrurile în cazul "Cocoşului care salută soarele", lucrarea adusă la Cotroceni cu mare fast, deşi pe la noi astfel de creaţii sînt numite "tiraj postum" şi se scot fără jenă prin licitaţii, dar la preţuri mai mici decît cele antume. Trist este că i-am ascultat cu toţii ciripitul vesel şi chiar dacă nu-l înţelegeam îl apreciam ca fiind pe note de Brâncuşi. Trist este că el a fost salutat şi de monştri sacri ai expertizei de artă, de al căror prestigiu, dar şi vîrstnică neputinţă se profită în mod ordinar. Tristeţea mi-a devenit urlet cînd într-o prestigioa-să revistă de cultură un astfel de nume cu valoare mitologică garanta ca fiind de Brâncuşi o enormă oroare, un cap stîngaci, turnat în bronz de această dată, şi purtînd ca un stigmat, mutilant, la loc vizibil, o ditamai ştampilă a unei presupuse turnătorii de artă. Să sperăm, însă, că 2005 va fi scutit de astfel de saluturi cu ochii în soare şi vom începe să vedem clar de tot.