Examenul lucidităţii

În traiectoria oricărei guvernări există două momente de confruntare cu proba lucidităţii. Prima este valul uriaş de entuziasm, speranţe, iluzii şi dorinţe care se revarsă cu bucurie peste proaspeţii aleşi, pentru care instalarea în posturile de comandă ale guvernării se materializează de la o clipă la alta, iar puterea, din fantasmă, devine realitate palpabilă. Pierderea lucidităţii în acest moment este cît se poate de frecventă şi, pînă la un punct, scuzabilă. Este greu să faci faţă acelei dezlănţuiri de încredere care-ţi spune, susţinută de datele cele mai concrete ale realităţii, că de mîine, de azi, tot ceea ce ieri era doar vis s-a transformat într-un pom plin de roade pîrguite, care nu aşteaptă decît să fie culese. Greşelile cele mai frecvente pe acest fond de pierdere a lucidităţii sunt determinate de lungirea mult dincolo de necesar a perioadei de timp în care se face împărţirea "caşcavalului" şi repartizarea pe crăci, crengi şi crenguţe a solicitanţilor de posturi şi sinecuri, de la cei din primele rînduri ale abia încheiatei bătălii electorale, pînă la cei din urmă figuranţi care se cred îndreptăţiţi la o răsplată. Între timp, realitatea îşi vede de ale ei, iar problemele nerezolvate nu numai că nu se rezolvă de la sine, dimpotrivă, au tendinţa constantă şi perversă să se agraveze şi să producă consecinţe din ce în ce mai costisitoare. De regulă, atunci se trezesc la realitate noii guvernanţi şi următoarea reacţie, tipică, este să înceapă boceala pe tema "grelei moşteniri".

Cel de-al doilea examen al lucidităţii vine, obligatoriu, către încheierea naturală a mandatului, adică atunci cînd deşi oamenii guvernării n-au niciun fel de chef, ori apetit pentru bilanţuri, ele încep să curgă ca apa pe rîurile repezi de munte, tot mai vijelios, la vale. Problema este că marea majoritate a acestor bilaţuri nu sunt făcute de "echipele" de zgomote, specializate, ale "casei", ci de adversarii politici, ba încă şi mai rău, de oamenii din stradă. Vrea nu vrea, pentru orice guvernare vine momentul în care o mînă invizibilă trage linia sub care oamenii încep, de capul lor, să adune minusurile şi plusurile a ceea ce le-a adus mandatul celor cărora le-au dat puterea. Rezultatul, cel mai adesea, nu este pus cu binişorul pe treptele palatelor ministeriale, ci aruncat, ca o piatră colţuroasă, spre capul celor care au fost responsabili de gestiunea treburilor publice. Sentimentul care ucide luciditatea, de această dată, este teama! Teama de a da ochi cu realitatea, teama de a privi lucid rezultatul bilanţului ce-ţi este întocmit de ceilalţi, rareori cu bunăvoinţă şi nu de puţine ori, cu ostilitate. Greşeala tipică a pierderii lucidităţii, în aceste împrejurări, este cantonarea în starea de negare, însoţită de regulă de încercarea disperată şi tot mai ridicolă de "fardare a realităţii", care seamănă izbitor cu operaţia de "înfrumuseţare a mortului". Teama este un inhibitor mai puternic al lucidităţii, decît entuziasmul!

Guvernarea actuală, ajunsă aproape de finalul natural al mandatului, se află în acest punct critic al parcursului său, testul final de luciditate. Bilanţurile au început să se rostogolească peste capul ei, iar primele reacţii nu sunt deloc încurajatoare. Prima fază a negării a fost ignorarea totală şi pînă la un punct chiar ostentativă a mesajelor care au venit de la opoziţie. Sigur, nu te aştepţi ca cei ce-ţi sunt competitori politici să-ţi "vrea binele", iar ideea generală este să le reduci marja de impact asupra rezultatelor guvernării astfel încît, la sfîrşit, să nu împarţi cu ei roadele cele aducătoare de voturi. Logica aceasta este cît se poate de corectă, cu cîteva condiţii: să nu arunci copilul din copaie, odată cu zoaiele, în al doilea rînd să nu rămîi surd şi orb la ceea ce îţi spun adversarii atunci cînd ai putea trage un oarece profit politic din semnalările lor. În sfîrşit, logica aceasta stă în picioare cînd ceea ce rezultă la finalul guvernării este o căruţă de beneficii pentru societate şi alegători, iar nu un munte de nenorociri. Actuala guvernare a ignorat toate aceste premise ale realităţii în care a evoluat. Încă de la ruptura PDL-PNL s-a văzut că locul analizei lucide fusese luat de "încrederea neţărmurită în Partid, Linia şi Conducătorii săi". Cu alte cuvinte, s-a lucrat pe o singură variantă de ieşire, aceea în care PDL-ul urma să fie încununat de gloria realizărilor mandatului şi, implict, să fie singurul culegător al recunoştinţei alegătorilor. Calculul s-a dovedit eronat, nu doar pentru că a dat criza peste guvern, tocmai cînd era el mai în toiul aplicării măreţelor şi inexistentelor sale planuri şi politici capabile să ne facă pe toţi mai bogaţi, mai frumoşi şi mai mulţumiţi de viaţă! El s-a dovedit eronat nu doar din perspectiva viitorului, atît de rău voitor!, ci şi din cea a prezentului. Chiar şi în datele iniţiale ale ecuaţiei politice, asumarea guvernării în variantă "solo baby" a ignorat capacitatea de coagulare a unui front al opoziţiei, prin joncţiunea PNL-PSD, după cum a supraestimat potenţialul de pră-buşire-destrămare-descompunere în bucăţi al celor două partide, împinse unul în braţele celuilalt împotriva planurilor lor iniţiale, a vocaţiei lor politice şi chiar a unor costuri electorale previzibile.

Reacţia guvernării faţă de protes-tele din stradă nu dă nici ea semne că luciditatea va avea şanse prea mari să iasă la lumină. De la etichetele suburbane cu care au operat pe blogurile lor înalţii reprezentanţi ai guvernării, pînă la încercarea minimalizării efectului acestor mişcări de protest direct şi vehement ale populaţiei totul arată că sindromul negării este deja instalat. De altfel, modul ires-ponsabil şi incalificabil sub raportul normelor de stat, în care Primul Ministru şi-a revocat Ministrul de Externe, în plin exerciţiu al misiunii de reprezentare internaţională, arată că luciditatea a fost deja izgonită de la Palatul Victoria. Singura speranţă pentru actuala guvernare a rămas cocoţată în deal la Cotroceni. Ce şansă va da Preşedintele Traian Băsescu lucidităţii, în condiţiile presiunii crescînde a populaţiei şi a eşicherului politic exercitată asupra sa, este întrebarea cheie a evenimentelor din perioada imediat următoare. Ultimul răspuns de care atîrnă modul în care actuala guvernare va ieşi din scenă: prin prăbuşire totală, ori printr-o manevră măcar parţial controlată de limitare a pierderilor.