Fandacsia ucrainizării...

Se pare că iminenta apropiere de "Evropa" nu-i scuteşte pe mulţi dintre prăpăstioşii noştri politicieni de a-şi da, totuşi, în petic. Din nefericire, cu o mult prea mare uşurinţă. Căci, vorba maestrului naţional: nu-i trebuie românului prea mult, cînd e vorba de politichie,... că repejor intră în fandacsie. Iar cînd aceasta-i gata, la o adică - graniţa ce ar trebui să despartă lucrurile serioase de cele ridicole devine insesizabilă. Trebuie amintit că, la fel ca în vremea lui nenea Iancu, pentru ca fandacsia să se producă este, totuşi, nevoie şi de "răcnetul" media. De pildă, joaca de-a ucrainizarea împrejurărilor şi "obiceiurilor" electorale autohtone - un bun exemplu de cît de uşor se cade, pe meleagurile politicii româneşti, în fandacsie - n-ar putea să fie ceea ce este în absenţa zgomotelor de presă. Fandacsia este un reflex cultural de percepere a realităţii, nu doar o probă de ridicol individual. Prezenţa şi participarea mediei fiind, de altfel, constitutive fandacsiei.

Pentru că este evident cum o problemă, de altfel, extrem de serioasă, îşi vede periclitat statutul meritat, tocmai din pricina unor metehne în perceperea realităţii. Altminteri, este inexplicabil cum ceea ce ar fi meritat o dezbatere are toate şansele să devină confruntare sterilă, care doar tulbură, spre deliciul presei, apele din paharele politichiei dîmboviţene. Este, de altfel, şi motivul pentru care anii "90 - prilej de aduceri-aminte mai mult sau mai puţin partizane, strecuraţi de acum în aria de preocupări a istoricilor - par să aibă, totuşi, poate mai mult ca niciodată, darul de a ne spune că ceea ce ar fi meritat să fie dezbatere, dar ocolită din cine ştie ce motive, ajunge să se răzbune şi să devină inevitabil confruntare sterilă. Cum este, de pildă, în aceste zile, cazul instituţiei votului într-o democraţie. Unde, în loc să avem o dezbatere, ne alegem doar cu o confruntare aprinsă de febra electorală a momentului.

De altfel, nu a trecut prea mult timp de cînd apele politice au fost aprig tulburate de o altă fandacsie. Dacă ne aducem aminte, nu sunt decît cîteva zile de cînd s-a mai veştejit vrejul altei "cestiuni arzătoare" care a tulburat aprig apele politichiei autohtone: problema homosexualilor. Şi aici, politicienii au ocolit problema, pentru a se desfăta, confruntîndu-se, în văzul şi auzul electoratului virtual. Vorba unui amic: "Hait, marinarul a luat-o peste bot! Ăsta chiar se crede în Olanda?" Punct. Deoarece, n-a mai urmat nimic! Pentru că orice fandacsie, aşa cum, din senin, se iscă, tot aşa şi dispare. Nu prea lasă urme în memoria colectivă. Cu atît mai puţin în instituţii.

Şi fandacsia ucrainizării s-a iscat brusc. A aprins beculeţele întregii suflări preocupate de politică. După care, probabil, va dispărea fără să lase prea multe urme! Te şi întrebi: noroc că ucrainenii au probleme, că altminteri nu e sigur că am fi des-coperit de unii singuri cît de importantă, pentru orice alcătuire democratică, este infracţiunea electorală?

Pentru că, dincolo de fraudele electorale, problema care rămîne nelămurită continuă să se învîrtă în jurul calităţii caracterului democratic pe care l-am putea atribui dispozitivului de putere autohton. Însă, aşa cum este acesta funcţional în prezent, nu cum ar fi trebuit să fie, relativ la o serie de reguli formale. Pentru că în discuţie nu este atît atributul democratic acordat acestui dispozitiv, cît calitatea mediului politic în care acesta funcţionează. Suspiciunea născută de pe urma unor voturi subterane este, în fond, doar partea vizibilă, chiar superficială, a acestei calităţi. Şi asupra căreia în loc ca politicienii să fi pornit o dezbatere, au preferat, dimpotrivă, să cadă în frivolitatea a tot felul de fandacsii. Deoarece, repetăm, nu poţi să nu te întrebi care ar fi fost asocierea mediatică mai la îndemînă, dacă în Ucraina nu se întîmplă nimic? Ce dimensiune ar fi avut atunci fenomenul fraudelor electorale? Poate ceva asemănător discuţiilor purtate pe marginea celor întîmplate cu prilejul referendumului pentru modificarea Constituţiei!?

Ar mai fi de precizat că, în acest caz, avem de-a face cu o specie aparte de suspiciune: nu ştim cum se va metamorfoza ulterior aceasta, în condiţiile epuizării utilităţii pe care o are în mod vizibil în ultimele zile. Şi anume, de muniţie electorală. Nu prea avem certitudinea că cei care plîng, acum, pe umerii urnelor mînărite, sau transformate în obiective turistice de interes electoral, o fac din pricina unor chestiuni de principiu. Nu ştim, încă, dacă această suspiciune a fost generată de grija democraţiei autohtone, de o anumită calitate a acesteia, sau este doar conjuncturală. Deci, generată pur şi simplu de necesităţile marketingului electoral care au adus-o, astfel, în prim-planul atenţiei publice sub forma măciucii electorale. Aici, cred că bunul meu amic o să conchidă: "Hait, marinarul a luat-o, iar, peste bot! Ăsta, chiar crede că suntem în Ucraina? Punct. Pentru că, deocamdată, nu avem şi certitudinea că unele din primele gesturi ale noului parlament se vor îndrepta asupra hibelor legii electorale.

Astfel, dincolo de faptul că fandacsiile politicienilor asigură titluri mari pe prima pagină, nu ştim dacă aceştia au ajuns să fie şi convinşi că adevărata problemă nu este doar la nivelul reglementărilor care pedepsesc fraudele electorale, ci la cel al unor principii care decurg dintr-o filosofie politică al cărei referenţial sunt semenii noştri, în calitate de cetăţeni. În momentul în care politicienii vor privi mînăriile din jurul urnelor mai mult decît ca pe nişte simple infracţiuni, şi le vor considera drept valori incompatibile unei anumite calităţi a democraţiei, abia-abia atunci am avea unele indicii că am ieşi dintr-o fandacsie.

Pentru că, de fapt, în jurul calităţii mediului politic democratic în care funcţionează dispozitivul de putere, nu doar a existenţei sale formale, se poartă discuţia prilejuită de problema integrării societăţii romîneşti în UE. Desigur, ar fi fost mult mai profitabil, pentru tînăra şi fragila noastră alcătuire democratică, ca întreaga dispută din jurul posibilităţii fraudării alegerilor să fi avut loc într-o perioadă mai calmă din punct de vedere politic. Acum ştim, din nefericire, cum au stat lucrurile. Iată, sunt bune la ceva fandacsiile! Pentru că, tocmai într-o asemenea perioadă liniştită, politicienii noştri nu prea au fost convinşi că soliditatea şi fragilitatea unei alcătuiri democratice sunt condiţionate şi de instituţia votului. Că acesta nu legitimează pur şi simplu doar o seamă de politicieni; numai şi numai ca acestora să li se ofere calea formală de a forma executivul. Cu certitudine, votul înseamnă mai mult: prin intermediul lui, semenii noştri sunt recunoscuţi în calitatea lor de cetăţeni. Iar această calitate nu se manifestă doar din patru în patru ani! Ci, o dată la patru ani, această calitate este doar recalibrată şi transpusă la nivelul dispozitivului de putere. Dacă semenilor noştri li s-ar fi recunoscut cu adevărat calitatea de cetăţeni, manifestată prin instituţia votului, atunci cu siguranţă că ar fi fost foarte simplu să se găsească şi oprelişti pentru unii care nu se prea codesc s-o calce cu nonşalanţă în picioare. Iar cei care mai dau cu jula pe la urne, ar fi priceput că la mijloc nu este vorba doar o găinărie pentru care există simple pedepse penale. Aici, este evident, politicienii nu pot gîndi cum o fac poliţiştii!