Felii de viaţă

Feluriţi specialişti ne informează despre cât rău ne-a făcut pandemia, cât ne-a înstrăinat/însingurat/înnebunit/înrăit. Cu bun simţ la purtător am putea constata asta şi singuri, fără ajutorul lor, dar totuşi, ca în orice chestiune cu atingere medicală, este bună şi o a doua părere.

Aprilie, sfârşit de restricţii, început de război, undeva în Bucureşti. Agitaţie mare în faţa unei case de pariuri sportive. Bărbaţi mulţi, veseli. O parte, excesiv de veseli. Curiozitatea nu a omorât chiar toate pisicile, aşa că mimez dorinţa de a pune un bilet la pariuri şi intru în incintă. Nimic din ceea ce ştiam despre interiorul unei case de pariuri nu stătea în picioare. Cutii de pizza, sticle de şampanie, bere, un tort - mic, strâmb, răvăşit - pahare goale şi mese unite, ca la nuntă sau parastas, dar având în vedere produsele, să zicem, touşi, ca la nuntă.

Nu sunt lămurit pe deplin cu ceea ce se întâmplă şi cadrul nu mă prea îmbie să intru abrupt într-un dialog lămuritor. Aşa că încerc să plămădesc un bilet la pariuri, ca să trag de timp.

Doi lei.

Atât costă.

Un bilet, nu timpul.

Oferta: două meciuri de Liga Campionilor şi restul ceaţă. Aş spune că mă pricep la fotbal, dar ce am găsit pe panoul cu meciuri sărea mult peste gardul grădinii mele cu competenţe în materie de sportul rege. Nişte echipe din America de Sud cu nume de oraşe de care nici profesorii de geografie nu au auzit. Să închidem paranteza şi să revenim la eveniment.

În capătul meselor trona un domn voluminos, care, potrivit tortului, împlinise 60 de ani. Din când în când, de afară, de la fumat, mai intra câte un bărbat, care anunţa scurt, "Boss, mai iau o felie", "Boss, mai iau o bere"... Boss aproba cu gesturi largi, "Cu drag, ia şi două", aici intrau şi felii şi cutii. "Vezi, băi Marcele, câţi oameni sunt la ziua mea?" Marcel, pe post de mână dreaptă în imaginea pe care o vedeam cu coada ochiului, nu era aşa entuziasmat. "Hai bre, i-a chemat răpănosul ala, că e mâncare şi băutură mocca (n.r. gratis). Pe câţi din aştia îi cunoşti? Nu vezi că rad tot?". Boss se strâmbă, era clar că Marcel îi serveşte drept "lămâie", îi taie cheful sau greaţa, după caz. Acum se ocupa de chef. "Da mă, ce de dreptate ai, să pariezi pe ea, da nu mult, că devii bogat şi te pierd şi pe tine. Dacă stăteam acasă îi cunoaşteam pe toţi care veneau, prietenii mei.

Singura problemă e că de ceva timp nu mai vine niciunul". "Boss, la mulţi ani, mai iau o felie", "Cu drag, ia şi două, ia-l şi pe Marcel, cred că vrea să fumeze". Are dreptate, Marcel ar trage ceva în piept. Simt un nod în gât. Cel puţin pentru mine, casa de pariuri nu e acasă. Mototolesc schiţa de bilet şi o livrez coşului.

Mă îndrept spre uşă, Boss priveşte scaunele goale din jurul lui, într-un separeu din sticlă stă angajata stabilimentului, cercetează telefonul. "La mulţi ani, Boss", zic, din dreptul uşii. "Nu vrei o bere? Să nu stau singur", mă întreabă sărbătoritul.

Afară sunt bărbaţi mulţi, veseli.