For Queen and Country!

Reproduc cîteva rînduri dintr-o ştire BBC, transmisă cu cîteva zile în urmă: "Impactul politic al atentatelor de la Londra - unitatea naţională. Atentatele comise, joi, la Londra, ar putea avea ca efect imediat o solidaritate la nivel naţional, atît a clasei politice, cît şi a populaţiei cu Guvernul, deşi pe termen lung sînt de aşteptat polemici în legătură cu măsurile de securitate şi cu menţinerea trupelor în Irak... Imediat după atacurile din Londra, oamenii politici, inclusiv liderul opoziţiei conservatoare, Michael Howard, şi liderul formaţiunii liberal-democrate, Charles Kennedy, au declarat la unison că teroriştii nu vor reuşi să îşi îndeplinească obiectivul de a demoraliza naţiunea. Michael Howard a declarat că este important să se ştie că Marea Britanie < este unită > în decizia de a combate terorismul şi de a-i trage la răspundere pe cei vinovaţi pentru îngrozitoarele atacuri ce au avut loc la Londra". În condiţii normale, orice comentariu în plus este aproape de prisos. Ce se poate spune mai mult despre proba de luciditate, de tărie, de înţelegere, de solidaritate, de forţă pe care o dau englezii lumii întregi, într-un moment în care asistăm oripilaţi, neputincioşi şi, deloc în ultimul rînd, înfricoşaţi la o nouă reprezentaţie a hidoşeniei care se numeşte "terorismul islamic"? Se pot spune, totuşi, două lucruri.

Măreţia unui popor trebuie salutată cu o adîncă reverenţă, ori de cîte ori sîntem martorii ei. Slavă Domnului, istoria Angliei este plină de momente în care privirile planetei s-au îndreptat cu admiraţie şi recunoştinţă spre Londra şi recentul sondaj de opinie, care avea să-l desemneze pe Churchill drept personalitatea cea mai proeminentă din întreaga istorie a ţării, mi se pare pe deplin edificator în acest sens. Pentru că el nu a fost plasat înaintea lui Shakespeare pentru că "Memoriile", răsplătite cu premiul Nobel pentru literatură, ar fi mai tulburătoare decît "Hamlet"; şi nici înaintea lui Nelson pentru că s-ar fi dovedit mai curajos în luptă; nu l-a devansat pe George Bernard Shaw nici pentru că în parada replicilor cu care şi-a delectat compatrioţii ar fi apărut mai strălucitor. Ceea ce l-a făcut pe Sir Winston Churchill să fie cel dintîi dintre cei dintîi a fost felul în care, conducîndu-şi ţara într-unul dintre cele mai dramatice timpuri, a reuşit să insufle unui popor întreg forţa cu care să reziste şi să cîştige lupta împotriva ciumei negre. Angajamentul făcut la învestitura ca prim-ministru: "Nu vă promit decît sînge, lacrimi şi suferinţă - la capătul căreia ne aşteaptă Victoria", nu ar fi fost posibil decît în faţa unei ţări a cărei principală avuţie a fost din totdeauna capacitatea oamenilor ei de-a se mobiliza, umăr la umăr şi suflet la suflet, într-o de neclintită dăruire "Pentru Regină şi Ţară!". Acum, ca şi atunci, prin zidul pe care îl ridică în faţa Răului, englezii se dovedesc ca făcînd parte din acea spiţă rară care dă un sens inconfundabil ideii de "nobleţe umană".

Ceea ce pare "normal" celor care trăiesc pe malurile Tamisei nu are, pentru nimic în lume, acelaşi sens cu cel pe care îl dau cei de pe malurile Dîmboviţei. Şi afirmaţia îi priveşte, în primul rînd, pe oamenii politici. O nefericită întîmplare face ca, la un interval de numai cîteva luni, şi unii şi alţii să se fi confruntat cu o grea încercare. Fără să mă hazardez în a stabili o relaţie de echivalenţă între o luare de ostatici şi un atentat terorist, cred că nu forţez lucrurile dacă le consider pe amîndouă ca edificatoare asupra felului în care clasa politică înţelege să facă faţă încercării. Nu vreau să dau curs tentaţiei şi, pe două coloane, să afişăm modul în care onoarea s-a delimitat de politicianismul cel mai descalificant. Dar îmi vine extrem de greu să mă împac cu ideea că şi oamenii politici români, cei mai mulţi dintre ei, vor avea nevoie tot de cinci sute de ani, atît cît le trebuie smocurilor de iarbă de pe tarlalele autohtone, ca să ajungă să arate precum gazonul englezesc...