Fuga de drum

Aţi văzut, probabil, filmul "Pianul" (1993), despre o pianistă mută care ajunge în Noua Zeelandă, în jurul anului 1850, căsătorindu-se cu un fermier din Sud. Dacă nu, atunci merită să îl căutaţi, fie şi pentru că, indirect, ne aduce la tema editorialului de astăzi.

Ce explică succesul unei comunităţi? Este o întrebare pe care adesea ne-o punem. Nu ştiu dacă avem un răs­puns plauzibil. Educaţia? Taxele mici? Cultura juridică? Etica muncii?

Toate acestea şi multe altele, desigur. Acum însă doresc să atrag atenţia asupra altui lucru, care a trecut neobservat în rarele discuţii publice despre soarta noastră: regulile de formare a unei comunităţi.

Pentru noi, în România, aceste reguli sunt destul de obscure. Adesea nici nu suntem conştienţi că există. Am fost învăţaţi să spunem că "Suntem aici de două mii de ani!", iar asta ne face să uităm că multe comunităţi urbane şi rurale sunt mult mai recente. Iar acestea nu s-au format, de regulă, la întâmplare, ci din cauze precise. Uneori ca urmare a unui plan.

Acest plan este mult mai vizibil în cazul acelor societăţi care au apărut ca urmare a populării unor zone din ceea ce numim, uneori imprecis, "imperiile coloniale". Multe dintre aceste societăţi de imigranţi (settler societies) există şi acum, fiind foarte prospere. Ce explică prosperitatea şi libertatea lor?

Cazul Noii Zeelande este cu deosebire interesant. Astăzi este în topul clasamentelor mondiale. Locul 1 în privinţa libertăţilor politice; mediul de afaceri (2); indexul dezvoltării (3); libertate economică (4). Plus cel mai puţin corupt stat din lume, în 2013. Cum a fost posibil? Şi ce putem noi înţelege de aici?

Una dintre explicaţii ne duce în perioada colonizării. Mulţi avem impresia, din nenumărate filme, că emigranţii erau un fel de colecţie de disperaţi, cu buzunarele goale, ce se înghesuiau ca sardelele pe prima navă care se îndrepta spre Lumea Nouă. Realitatea era, de regulă, alta. Emigrarea era un proces destul de bine reglementat. Nu oricine ajungea în colonii. Şi nu oricum.

Nicăieri nu este acest lucru mai adevărat decât în Noua Zeelandă. Imigraţia a fost organizată de companii precum New Zealand Company sau asociaţii precum Canterbury Association. Aveau birouri de recrutare, care efectuau anchete şi interviuri. Nu luau pe oricine. Trebuia sa fii muncitor şi să ai un caracter onorabil. Mulţi au plecat cu un împrumut obţinut de la aceste companii şi asociaţii, pe care l-au plătit după o vreme.

Astfel se face că, din start, comunităţile de europeni din Noua Zeelandă au fost formate din "oameni de calitate", motivaţi şi harnici. Acesta a fost "codul genetic" al noului stat, din primele sale decenii de existenţă.

Este interesant să vedem, prin contrast, care a fost situaţia în Statele Unite. Coloniile americane au fost întemeiate, în secolele 17 şi 18, de oameni care fugeau de persecuţia religioasă şi politică. Constituţiile acestor colonii puneau accent pe libertatea individuală. În contrast, comunităţile din Noua Zeelandă s-au format, în secolul 19, din oameni care plecau în căutarea unei ordini economice şi sociale mai juste decât în Marea Britanie. Valoarea lor centrală era mai degrabă aceea a corectitudinii (fairness - pentru detalii, recomand cartea lui David Hackett Fischer, Fairness and Freedom. A History of Two Open Societies).

Gata cu teoria. Cum stăm noi? Care a fost "codul genetic" al comunităţilor din Ţările Române?

Aici ar fi mai multe situaţii. Una, cu deosebire interesantă. Istoricii au descris un fenomen straniu la originea a numeroase comunităţi: "fuga de drum". Este vorba despre sate întregi care fugeau departe de drumul bătut. Se ascundeau de lege, de tâlhari, de armatele care treceau sau de impozite. Toponime precum Chitila, Cotroceni sau Piteşti sunt o indicaţie a frecvenţei unor asemenea întâmplări.

Ca o paranteză fie spus, nu am acordat niciodată un credit prea mare clasicei explicaţii libertariene cu privire la "geneza spontană" a ordinii sociale. Unele dintre comunităţile de succes ale civilizaţiei occidentale sunt rezultatul "ingineriei sociale" (pentru a folosi termenul lui Popper).

Revenind la comunităţile tradiţionale, avem un răspuns cu privire la sursa şi incidenţa unor comportamente în istoria noastră. Există o vorbă populară: "Cine se aseamănă, se adună!".

Atunci când ne gândim la explicaţii cu privire la ce se întâmplă în jur, poate nu ar fi rău să ne uităm şi pe hartă. Iată, spre exemplu, o listă de comune din judeţul Gorj: Băleşti, Borăscu, Căpreni, Leleşti, Scoarţa, Teleşti, Turburea. Sau din judeţul Dâmboviţa: Băleni, Cojasca, Glodeni, Gura Şuţii, Văcăreşti. Lista ar putea fi mult mai lungă, însă numele multor localităţi au fost "modernizate" în secolele 19-20.

Asta este istoria noastră, nu trebuie să ne fie ruşine cu ea. Sunt convins că există mulţi oameni de treabă în Priponeşti (jud. Galaţi), Goieşti (Dolj) sau Scorniceşti (Olt). Însă cunoaşterea trecutului ne ajută să ne punem întrebări şi, eventual, să întrezărim şi răspunsuri.