Gambitul Cameron

Partida nu este una de şah, ci Politică (cu P mare, obligatoriu!). De o parte a Marii Table de Joc s-a aşezat actualul premier al Marii Britanii; de cealaltă, două zeci şi şase de şefi de stat şi de guvern, de parlamente ale statelor membre UE, "batalionul de elită" al înalţilor birocraţi care mănîncă o pîine albă... albă de la pretins independentele instituţii ale UE, plus Statele Unite.

Mutarea cu care partida s-a des­chis este anunţul şoc al Premierului Cameron, prin care acesta asumă angajamentul politic ca, în termen de cinci ani, cetăţenii Marii Britanii să fie chemaţi la urne pentru a se exprima, printr-un referendum, asupra menţinerii sau renunţării, de către ţara lor, la calitatea de membru al Uniunii Europene.

Doar precizările preliminare necesare înţelegerii implicaţiilor aces­tei mutări pot acoperi mai multe pagini decît cele ale unui roman balzacian! Cu un simţ ceva mai exersat al sintezei, însă, încap şi într-un editorial!

Din punct de vedere istoric, deciziile care au dus Marea Britanie în Uniunea Europeană şi ulterior au aprobat toate modificările structurale, instituţionale şi de legislaţie europeană au fost luate de Guvernul şi Parlamentul de la Londra. Niciodată, nici măcar temele constituţionale nu au fost supuse unui vot referendal. Motivele ţin, simultan, de raţiuni strict politice, de particularităţi ale sistemului de guvernare britanic şi de filosofia politico-juridică care îi serveşte drept fundament. Spre deosebire de mulţi europeni, "continentali", care se extaziază în faţa "virtuţilor democratice supreme" ale consultărilor referendale, filosofia politică dominantă pe Trufaşa Insulă susţine contrariul. Referendumul este văzut mai degrabă ca o abdicare de la responsabilităţile de guvernare, pe care cetăţenii le-au încredinţat, prin alegeri, Parlamentului şi Guvernului!!! Chiar dacă este admis, totuşi, ca posibilă formă de exprimare în spaţiul politic, referendumul are doar valoare de consultare (niciodată decizie!), iar recursul la o asemenea soluţie este, în istorie, mult mai rar decît apariţia cometei Halley prin apropierea Pămîntului!

Ce i-a căşunat lui David Cameron şi de ce s-a hotărît să calce în picioare tradiţia, tocmai el, un tînăr şi promiţător conservator de viţă veche?

Motivaţia pe care Premierul, însuşi, a oferit-o pentru a-şi explica gestul este aceea că, în societatea britanică, opinia publică este tot mai reticentă, dacă nu de-a dreptul distantă, dezaprobatoare, faţă de mişcările şi deciziile politice care duc Uniunea Europeană către o integrare de tip supranaţional, cu efectul direct că tot mai multe decizii cruciale pentru economia şi viaţa cetăţenilor britanici (este valabil pentru toţi ceilalţi euro-amărăşteni!) se iau în birourile birocraţiei de la Bruxelles, ori în spaţiile mai întunecate ale culoarelor, unde cîţiva şefi de stat sau de guvern se retrag, ca să "schimbe cîteva vorbe", cu ocazia întîlnirilor la nivel înalt ale Consiliului Uniunii Europene. Spre deosebire de restul continentului, unde politicienii confruntaţi cu realităţile dure ale eşecurilor şi erorilor de construcţie, ori de funcţionare ale UE, repetă la unison propoziţia noii limbi de lemn: "Soluţia este mereu mai multă Europă", atît politicienii, cît mai ales alegătorii britanici cred, dimpotrivă, că UE este deja intoxicată "de prea multă Europă", că este cazul ca instituţiile de la Bruxelles să facă o cură se detoxfiere şi să redea puterilor naţionale, Parlamente şi Guverne, o parte însemnată din drepturile de decizie care direct sau indirect le-au fost luate. La întrebarea: de ce nu face referendumul mîine?, Cameron a oferit un răs­puns splendid din punct de vedere politic, care are doar o mică bubă: se bate cap în cap cu logica propriei argumentaţii pentru ţinerea unui asemenea referendum. Astăzi, gradul de insatisfacţie al britanicilor faţă de tot felul de probleme ale vieţii lor este atît de mare, susţine pe drept cuvînt Premierul britanic, iar politicienii insulari i-au covins atît de bine pe alegătorii lor că toate se trag de la blestemata de Europă, încît o chemare la urne ar echivala mai degrabă cu o execuţie, decît cu o alegere echilibrată între două opţiuni care trebuie cîntărite la rece, pe toate feţele, cu bune şi cu rele!

De aici încolo, încep complicaţiile, atît pentru Cameron, cît şi pentru Europa, respectiv, pentru Statele Unite. Ce se va întîmpla cu poziţia Marii Britanii, în Uniunea Europeană, în cei cinci ani de incertitudine care urmează? (Apropos, nici nu se stinseseră cuvintele cheie de pe buzele lui Cameron, că valoarea lirei sterline s-a şi buşit de fundul primei depresiuni, cea mai mare din ultimii ani!). După reacţiile la cald ale europenilor din falanga euro-integraţioniştilor, care au fost cît se poate de glaciale, ce va face Europa cu noul ei "bolnav"? Îl pune în carantină pînă se însănătoşeşte, ori pînă îşi face valiza şi dezertează? Îi face tratamente intensive cu "euro-avantaje", ca să-l convingă să revină pe calea cea bună? Statele Unite s-au pronunţat şi ele, la cald, prin vocea secretarului adjunct de stat, care s-a deplasat pînă în Marea Britanie să le spună băştinaşilor, prin viu grai, că este în interesul SUA ca ei să rămînă cetăţeni ai UE!!!! Ce se întîmplă cu procesul de reformă instituţională din UE? Cine va plăti riscurile suplimentare pe care investitorii şi le-ar asuma în economia britanică în următorii cinci ani? Ce se întîmplă dacă referendumul res­pinge ideea ieşirii din UE? Ce se întîmplă dacă referendumul se pronunţă în favoarea ieşirii; părăseşte Marea Britanie automat Uniunea Europeană? Are cineva curajul să pună pe hîrtie evoluţia şi repartiţia costurilor economice şi de dezvoltare ale ieşirii Marii Britanii din sistemul UE? Există cea mai mică posibilitate ca Marea Britanie să beneficieze de mai multe avantaje din "relaţiile de vecinătate" cu UE, decît din cele de apartenenţă la sistem?

Lista întrebărilor şi a argumentelor pro şi contra este absolut enormă! Mutarea a fost însă făcută şi drum de întoarcere nu pare să mai fie. Să vedem ce apărare va alege Europa, care şi-a găsit un prea puţin sperat aliat, pentru această temă, în politica Statelor Unite!

Notă

Pentru titlul articolului îi sunt dator lui Stephen Sackur, singurul ziarist de televiziune care a reuşit să se apropie, la mustaţă, de standardele şi calitatea interviurilor inegalabilului David Frost. Marea şcoală de jurnalism a BBC-ului încă nu a murit! Şlefuieşte talente formate intelectual în cele mai selecte universităţi britanice şi americane, călite în lungi stagii de activitate în zonele fierbinţi ale politicii mondiale şi naşte adevărate vedete de televiziune, capabile să ţină publicul 30 de minute în priză, fără să clipească, deşi pe ecran nu sunt decît două personaje care stau faţă în faţă, pe două scaune, şi discută, adesea, foarte aprins, dar întotdeauna hiper-civilizat! E adevărat, şi cu mult miez!