Israel 60

Şase decenii de la declararea independenţei sale, Israelul, ca parte a problemei Orientului Mijlociu, continuă să ţină prima pagină a ştirilor. Din păcate, rareori pentru motive care ar putea fi celebrate. De cele mai multe ori, doar pentru a anunţa noi victime în rîndul populaţiei civile. Israelieni seceraţi în staţii de autobuz, cafenele sau la punctele de control de bombele atacurilor teroriste; palestinieni căzuţi sub tirul operaţiunilor militare israeliene din teritorii. Fundalul rămîne aproape neschimbat. Pe de o parte, creşterea tensiunilor, apariţia unor noi şi noi ameninţări la adresa păcii şi a securităţii internaţionale, pe de altă parte, negocieri care, cu toată insistenţa şi cu toate succesele de etapă, nu au putut să tragă conturul definitiv al soluţiei capabile să pună capăt celui mai lung conflict, neconvenţional, al epocii moderne.

Chiar dacă cele mai multe analize pun criza orientului mijlociu într-o perspectivă zonală, miza şi implicaţiile sale au fost, încă de la început, globale. Astăzi, cu atît mai mult, nu mai pot fi reduse doar la raporturile dintre Israel şi Statele arabe, la triunghiul Israel - SUA - Statele arabe, la patrulaterul Israel - SUA - Statele arabe - Rusia sau la pentagonul Israel - SUA - Statele Arabe - Rusia - Europa.

Şase decenii de istorie modernă a statului Israel sunt şase decenii de eşec al ONU, şase decenii de cinism fără limite în politica marilor actori internaţionali, care au exploatat tema şi dinamica conflictului din perspectiva propriilor jocuri de putere şi de interese, şase decenii de irelevanţă a politicii europene, şase decenii de persistenţă a politicii de forţă, în dauna politicii bazate pe drept şi pe principii internaţionale, şase decenii de strădanii nefructificate ale celor mai complexe negocieri de pace care s-au dus vreodată în lumea modernă. Vrem sau nu vrem, istoria statalităţii moderne a Israelului este istoria lumii, concentrată într-o picătură de apă. O picătură care, revărsată peste marginea paharului, ar putea declanşa, oricînd, o inundaţie de proporţii catastrofale.

Chiar dacă istoria lui "ce-ar fi fost dacă" nu este luată în serios, nu poţi să nu te întrebi şi astăzi cum ar fi arătat Israelul, lumea Orientului Mijlociu şi societatea globală astăzi, dacă în 1947, conform rezoluţiei 181 a Adunării Generale a ONU, pe baza retragerii Mandatului Marii Britanii asupra Palestinei, ce-i fusese acordat încă din vremea Ligii Naţiunilor, ar fi luat fiinţă două state: Israel şi un Stat arabo-palestinian. Ar mai fi avut loc războiul din 1948? Războiul de şase zile în 1967? Cel de Yom Kippur, 1973? Ar mai fi existat vreodată Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei? Ar mai fi fost ea capabilă să transforme teroris­mul internaţional într-o unealtă politică, atît de redutabilă? Ce fel de politică ar fi făcut Siria, Egiptul, Irakul, Iranul în raporturile cu Israelul, dacă astăzi am fi sărbătorit şi 60 de ani de la crearea unui Stat Palestinian? Nu mai vorbesc despre fondurile uriaşe care au fost consumate de conflict, de atîtea milioane de vieţi umane tragic risipite, care ar fi putut contribui la proiectele de dezvoltare din zonă.

Astăzi, apare evident faptul că "strategia refuzului", aplicată de statele arabe, inspirată şi sprijinită masiv politic, economic şi militar de URSS, nu a putut decît să creeze obstacole în calea realizării statalităţii palestiniene, prăbuşind concomitent şansele de dezvoltare pentru state arabe din zonă: cele rămase prizoniere ale "pactului cu Moscova". Lucrul este cu atît mai evident cu cît soluţiile în jurul cărora se discută şi astăzi, după atîtea şi atîtea eforturi de negociere, sunt tot cele de atunci, amendate şi complicate, inevitabil, de consecinţele politice ale războaielor ce s-au purtat între timp şi de realităţile de pe teren.

Dacă eşecul soluţiei originare este legat de competiţia URSS-SUA, din perioada războiului rece, de ce nu s-au deblocat lucrurile la aproape două decenii de la decesul oficial al acelei perioade?

Unul dintre motive ţine de politică şi de psihologie. După ce 40 de ani, zilnic, israelienii şi palestinienii "săpaseră tranşee" între ei, cînd pentru alţii a sunat goarna sfîrşitului războiului rece, au descoperit că se află, fiecare, în fundul unei gropi adînci, iar între ei se află nu unul, ci doi munţi de deşeuri politice, de erori, de victime şi de istorie plină de recriminări. Nici politica israeliană, nici cea a liderilor palestinieni, n-a găsit imediat soluţia ieşirii din tranşee, cu atît mai puţin pe cea care presupunea să întindă mîna inamicului peste gardurile inutile de sîrmă ghimpată. Au început ezitările, iar restul l-a făcut inerţia care şi-a văzut mai departe de treabă.

Un alt motiv ţine de încercarea, aproape reuşită, de preluare a baricadelor conflictului, de către noi actori. Primele semne în această direcţie au fost date de regimul lui Saddam Hussein care, pentru a mobiliza sprijin politic în favoarea sa, după eşecul anexării Kuweit-ului, a proiectat cu relativ succes imaginea unui nou lider anti-american, dornic şi capabil să înfrunte SUA, chiar pe terenul ultrasensibil al securităţii statului Israel. Tocmai cînd lumea se pregătea pentru evoluţii noi în spaţiul Orientului Mijlociu, pozitive, ceea ce nu-i reuşise lui Saddam, a realizat Republica Islamică de la Teheran: reinventarea conflictului israelo-palestinian din perspectiva unei ireductibile poziţii anti-americane.

În sfîrşit, al treilea motiv este legat de faptul că nici Israelul, nici liderii palestinieni, nici Statele Unite nu par să creadă că ONU mai poate face ceva pentru găsirea unei soluţii. Este poate cea mai mare greşeală a politici americane, după lungul şir de erori de la începutul anilor \"90, cînd, în loc să folosească uriaşul avantaj al poziţiei sale şi al schimbărilor care aveau loc la nivel global, odată cu dispariţia URSS, au lăsat inerţia să preia reziduurile conflictului şi să blocheze din nou calea către o soluţie durabilă.

Desigur, sunt multe alte cauze, mai importante sau mai puţin semnificative, dintre care nu ultima este slăbiciunea şi confuzia politică ce domneşte atît în spaţiul societăţii israeliene, cît şi al comunităţii palestiniene.

Rezultanta finală este, din păcate, negativă, iar 60 de ani de la crearea Statului Israel, speranţele depăşirii conflictului nu sunt prea mari. Un nor greu şi gros va sta peste cerul sărbătorii, chiar dacă nu puţini sunt cei care se străduiesc să-l risipească. România, cu puterile ei politice slabe, a fost, constant, unul dintre aceşti prieteni binevoitori.