Istoria ciudată a taxei unice

Anul acesta sărbătorim un secol de la momentul în care a fost produs primul joc comercial tip Monopoly. Se numea "Jocul proprietarului" şi a fost lansat pe piaţă de o companie din New York. În 1933, un joc asemănător a fost patentat ca "Monopoly". A fost jucat, de atunci, de sute de milioane de oameni. Mi-ar plăcea să cred că dezvoltă simţul afacerilor, însă am unele îndoieli. Eu l-am jucat intens când eram copil, cu efecte nule la vârsta adultă, din câte se pare. Oricum, era un joc captivant.

Mai captivantă, însă, este istoria din fundalul acestui joc. A fost creat de Elizabeth J. Magie Phillips cu scopul de a ilustra ideile economice ale unui anume Henry George.

Înainte de a afla cine a fost domnul George, să constatăm că sistemul de taxe şi impozite propriu statului modern este extrem de complex şi de birocratic.

Această complexitate are efecte perverse. Unul dintre acestea este ineficienţa. Taxele impun un anumit cost tranzacţiilor de pe piaţă. Efectul acestui cost este reducerea volumului tranzacţiilor, raportat la punctul de echilibru caracteristic unei pieţe nedistorsionate.

Iată de ce economiştii preferă adesea un regim al taxării minimale. O preferinţă care îi pune frecvent în coliziune cu politicienii, care de regulă preferă un regim baroc al impozitării. O divergenţă explicabilă: primii sunt preocupaţi de maximizarea eficienţei economice, ceilalţi de maximizarea influenţei politice.

Să ne întoarcem acum la domnul Henry George, un autor influent şi un politician destul de cunoscut din America sfârşitului de secol XIX. Una dintre ideile lui George a fost exact aceea a simplificării radicale a sistemului de taxe. El este, de fapt, cel care a avansat ideea "taxei unice" (Single Tax).

Pentru Henry George, mulţimea de taxe şi de impozite nu este altceva decât un set de piedici puse activităţii economice. Şi o încălcare a dreptului fiecăruia de a fi proprietar asupra a ceea ce a creat prin munca sa.

Pe de altă parte, o parte importantă a profiturilor sunt extrase, conform lui Henry George, dintr-o altă nedreptate: protejarea monopolurilor asupra resurselor naturale. Acestea produc rentă pentru monopolişti. Cei luaţi în vizor de Henry Georrge erau, printre alţii, proprietarii de terenuri. De aici ideea doamnei Phillips de a face un joc ce urma să ilustreze cum proprietarii tind să îi ruineze, pe termen lung, pe chiriaşi.

Soluţia, pentru Henry George, trebuie să fie radicală. Taxele şi impozitele "obişnuite" trebuie să dispară. Activitatea economică trebuie să fie liberă. Însă pământul, care ar fi trebuit în mod normal să aparţină tuturor, în comun, trebuie să fie taxat. Iar beneficiile trebuie să finanţeze statul.

Dacă ideea vi se pare stranie, atunci priviţi la ce se întâmplă deja cu alte domenii ale Naturii decât pământul. Undele radio, spaţiul aerian sau marile întinderi de apă nu sunt în proprietate privată şi ni s-ar părea bizar acum să le vindem la bucată. Statul extrage beneficii prin închiriere către indivizi sau firme, fără să le înstrăineze permanent.

Comunităţi organizate în jurul ideilor "georgiste" există şi acum. Una dintre coloniile germane din China a avut taxă unică pentru a des-curaja speculaţia cu terenuri. Teoriile lui Henry George au ecou şi astăzi în mediile libertariene.

Cum n-am învăţat prea multe din jocul Monopoly, nici argumentele lui Henry George nu m-au convins. Spre exemplu, nu văd cum statul însuşi nu ar risca să devină, în aceas-tă schemă, monopolistul suprem.

A doua problemă este practică. Taxa unică a fost inventată pentru a fi aplicată exact aşa, ca taxă unică. Teoria din fundalul său cere eliminarea celorlalte taxe. Iar aici putem des-coperi un paralelism cu celebra "cotă unică", care şi aceasta presupune eliminarea celorlalte taxe pe venit şi aplatizarea contribuţiilor.

În realitate, însă, lucrurile au stat cu totul diferit. Tipul acesta de taxe nu a dezlocuit alte taxe, ci a fost adăugat de stat pe lângă acestea. Cota unică, mai mult decât taxa unică pe terenuri, a fost victima acestei deraieri. La ambele capete ale intervalului social, categorii întregi au primit subvenţii şi au beneficiat de excepţii fiscale.

Dar o morală utilă putem descoperi, totuşi, în ideea taxei unice.

Formulele de taxare preferate astăzi de politicieni, în primul rând TVA-ul şi accizele, sunt cele care ţintesc în special schimburile economice. Ineficienţa introdusă de aceste taxe împinge în afara circuitului economic resurse însemnate. La orizontul acestui proces sunt capitalurile exceptate de la taxare. Acestea scapă de pe orbita economiei pentru a pluti în imponderabilitatea spaţiului offshore.

O simplificare a sistemului de taxe şi impozite este necesară, însă nu suficientă. Taxele trebuie să evite, pe cât posibil, consumul privat şi salariile. Marile diferenţe sociale, greu de surmontat, nu sunt generate de numărul de cravate din dulap, ci - aşa cum jucătorii de Monopoly ştiu foarte bine - de marea proprietate asupra terenurilor şi clădirilor.