Joc uşor de glezne

Paradoxul politicii româneşti: pe măsură ce ne afundăm în mlaştina creată de consecinţele crizei economice, politica românească devine tot mai discretă. Refuză să iasă pe teren. Stă la încălzire şi face joc uşor de glezne. Toată lumea se pregăteşte, parcă, pentru un joc cu doar o singură secvenţă: intrarea pe teren, fluierul de începere a meciului, fază unică - un jucător ia mingea şi se opreşte cu ea în poartă -, fluierul de final.

Partidele din coaliţia de guvernare au scăpat de toate dilemele începutului de mandat, transferînd comanda către FMI. Ministrul economiei nu se mai întreabă hamletian dacă este sau nu este criză şi în ce constă ea; ministrul finanţelor a renunţat să ne mai convingă de temeinicia speranţelor sale, după care economia României va creşte viguros, cu 2%; ministrul transporturilor nici nu mai are de ce să se întrebe dacă mai construieşte vreun metru de autostradă, ori dacă mai repară ceva la calea ferată, se mulţumeşte să negocieze cu sindicatele cifra finală a disponibilizărilor; ministrul agriculturii poate să doarmă liniştit, nu vom avea agricultură nici cît pînă acum; restul miniştrilor din guvern au fost reduşi la rolul de cor al lamentaţiilor şi plîngerilor pentru sumele tăiate fără milă, arătînd cu degetul spre Primul Ministru, care interpretează cu aplomb rolul de ghilotinar şef. Acum se vede, cu uşurinţă, dificultatea PSD de a articula o poziţie politică, care să poată fi folosită de candidatul său la prezidenţiale, în înfruntarea cu actualul deţinător al mandatului prezidenţial.

Nici PNL nu dă semne că ar fi prea interesat de ceea ce se întîmplă cu România, absorbit cum este de reaşezările interne, prilejuite de transferul mandatului la vîrf, de la echipa Tăriceanu, la echipa Antonescu. O moţiune ici, una dincolo, arată doar că PNL nu a pierdut cu totul contactul cu realitatea, dar impactul său pentru formularea agendei politice este aproape de cota zero.

Singurul jucător care a ieşit pe teren şi continuă să se manifeste ca şi cînd ar fi interesat de politică este Traian Băsescu, din postura de Preşedinte în exerciţiu. Preşedintele îşi ia la rost adversarii, reali, potenţiali sau doar imaginari, uitînd paradoxal chiar de cel care este, teoretic, cel mai important, Mircea Geoană. Ca să fie încă şi mai convingător, Preşedintele nu s-a mulţumit cu reacţii verbale şi, după propriile declaraţii, şi-a împuns oponenţii cu suliţa ascuţită a justiţiei. Este adevărat că temele alese de Preşedinte nu au nimic de-a face cu problemele societăţii româneşti. Ele sunt relevante doar pentru lupta de putere pentru care se pregăteşte asiduu.

Ar fi fost de aşteptat ca cea de-a patra putere, Presa, să fie ceva mai sensibilă la temele politice ale societăţii româneşti. Greutatea, rating-ului şi a tirajelor vîndute a devenit, însă, zdrobitoare, nu mai poate fi dusă pe umeri. În consecinţă, presa a colapsat, sedusă de subiectele care "se vînd": este sau nu reţinut X sau Y personaj din fauna fotbalistică; cît costă şi de unde provin banii de care dispune familia Preşedintelui, sunt sau nu legale afacerile fratelui preşedintelui etc. Desigur, subiectele sunt importante, dar ele nu sunt nici pe departe suficiente pentru ceea ce ar trebui să fie politica din România. Pentru că orice definiţie a politicii am folosi, din ea nu poate să lipsească ideea că politica înseamnă un mecanism care analizează problemele societăţii, le alege pe cele considerate nodale, în sistemul consecinţelor sociale, formulează soluţii pentru ele şi determină aplicarea acestor soluţii. Din această perspectivă, partidele şi principalii actori politici fac orice, mai puţin politică.

Cine face, atunci, politică în România?

Primul răspuns este FMI. O politică limitată la salvarea intereselor celor care au adus bani în economia noastră, pentru a-i fructifica cu randamente superioare celor din alte spaţii economice. În măsura în care aceste investiţii au produs efecte de antrenare, locuri de muncă, investiţii suplimentare, expansiunea cererii de servicii etc., efectele sunt pozitive şi pentru societatea românească. Din păcate, restul efectelor sunt, însă, detrimentale şanselor societăţii româneşti de-a ieşi din această criză cu un minim de resurse, necesare pentru crearea unui motor stabil şi performant de dezvoltare. Consecinţa va fi faptul că ieşirea României din criză se va face, atunci cînd se va face, tot la remorca economiilor şi a societăţilor capabile să producă dezvoltare. Pe scurt, vom relua ciclurile de dependenţă inaugurate în istoria economică a României, din secolul XIX şi pînă acum.

Morala este cît se poate de simplă şi de transparentă: Lupta pentru putere nu ţine loc de politică, iar cine nu face politică are o singură soartă, să suporte consecinţele politicilor prin care alţii îşi promovează interesele.