Justiţie să fie...dar numai dacă moare capra lor

În vălmăşeala creată de "bătălia pentru justiţie" nimeni nu se mai descurcă şi nu mai întrevede nici drumul, nici destinaţia la care se va ajunge. Oamenii politici implicaţi sunt prea implicaţi ca să se mai vadă pădurea de copaci; instituţiile responsabile de starea "statului de drept", Parlament, Preşedinte, Guvern sunt ocupate, pînă peste cap, cu "agenda zilei de azi" şi lovitura de mîine pe care trebuie să o dea opozantului-concurentului politic; instituţiile sistemului de Justiţie, de la Curtea Constituţională, Înalta Curte de Casaţie şi Procurorul General pînă la ultimul parchet şi complet de judecată de primă instanţă sunt pradă constrîngerilor contradictorii generate, pe de o parte, de inconsistenţele grave ale "normei de drept" iar pe de altă parte, de "comanda politică", la care se adaugă, în ultimul deceniu, ingerinţele atotputernice ale unor instituţii extra-judiciare ridicate, prin voinţa şi deciziile guvernării Băsescu, la rangul de "gardieni, îndrumători, făcători şi desfăcători de dosare, soluţii şi sentinţe în justiţie".

Să facem, deci, puţină lumină!

Nu este nici o întîmplare, nici o coincidenţă, faptul că ultimele două guvernări şi-au început mandatul cu un asalt asupra "Justiţiei". Stringenţa obiectivelor era, în ambele cazuri, maximă, iar recursul la "maşinăria normativă" singurul în măsură să asigure victoria. În cazul guvernării Ponta, problema era eliminarea rapidă şi definitivă din joc a lui Traian Băsescu; în cazul guvernării Dragnea, tema a fost asigurarea "imunităţii" proprii care, în cazul dat, echivala cu însăşi supravieţuirea politică a noului lider al PSD. De unde această irepresibilă înclinaţie de a "modela" ad hoc justiţia? Desigur, motivul vizibil, banal, este interesul imediat al celor în cauză! Rădăcinile sunt, însă, mult mai adînci. Iar ele ţin de mecanismul prin care justiţia din era noastră post-decembristă a fost adusă, din nou, mai repede decît ar fi putut să creadă chiar cel mai pesimist dintre pesimişti, la starea de "instrument al luptei politice", după modelul şi patentul leninist, care a rezervat acestei instituţii esenţiale pentru echilibrul şi coerenţa funcţionării oricărei societăţi, doar rolul de instrument al luptei de clasă, un simplu eufemism pentru lupta împotriva adversarilor politici, oricare ar fi fost ei şi poziţiile lor ideologice! Resurescţia "modelului leninist", desigur, cu specificul şi variaţiile locale de rigoare, nu s-a produs în România, ori în ultimul deceniu. Ea are la origini succesul modelului Wattergate care, sub ameninţarea consecinţelor intervenţiei justiţiei, a obligat Congresul să invalideze mandatul lui R. Nixon ca Preşedinte al SUA. Mai tîrziu, în Italia anilor 1980, justiţia avea să fie folosită, pe scară largă, sub faldurile generoase ale "luptei împotriva corupţiei" pentru destructurarea sistemului tradiţional de partide (Creştin Democraţie/Socialişti). Nimeni în Italia nu spune astăzi că nivelul corupţiei, mai ales în şi legat de politică este mai mic, decît atunci, dimpotrivă! Mai recent, aceeaşi abordare a fost folosită pentru reglarea conturilor în politică la nivel înalt din Franţa, unde bilanţul mandatelor prezidenţiale Jaques Chirac şi Nicolas Sarkozy a fost făcut de Justiţie şi nu de Politică. La fel de semnificativ, prin Curţile Extraordinare organizate sub ediga ONU în spaţiul fostei Iugoslavii, în Africa sau prin abordarea de către unele curţi naţionale (Spania, Franţa) a unor cazuri de relevanţă internaţională (dosarul Kissinger cu acuzaţii de crime împotriva umanităţii!) Justiţia a fost cea care a decis ceea ce politica şi chiar forţa militară nu au putut decide în privinţa unor conducători de stat şi a regimurilor pe care le-au instituit, condus, patronat. Pentru cei care vor să îşi aducă aminte, la noi, tema cheie a schimbării de regim politic din Decembrie 1989, "Ceauşescu, El şi Ea" a fost rezolvată tot printr-un mecanism judiciar, aşa primitiv şi derizoriu din punct de vedere al condiţiilor şi regulilor de drept ale funcţionării sale, pus să facă ceea ce politica ar fi trebuit, dar nu a fost capabilă să facă!

Prima concluzie care se impune: vrem nu vrem, la noi ca şi prin alte părţi, Justiţia a redevenit un instrument al luptei politice, ba chiar instrumentul cel mai eficient şi de aceea cel mai preţuit-temut. De aici şi tentaţia "irepresibilă" de a-l folosit imediat, dur şi cu consecinţe cît mai drastice în lupta împotriva adversarilor-concurenţilor. Toate partidele şi forţele politice active astăzi pe scena politică din România au adoptat deja modelul şi nu există nici un fel de semn că cineva ar fi dispus să facă ceva pentru a ieşi din el. Consecinţa este aceea că, în politica din România, "bătălia pentru justiţie" va continua, cu noi şi noi episoade, indiferent cine deţine la un moment dat puterea şi care este balanţa de forţe din spaţiul competiţiei electoral-politice. Acest lucru ar putea fi considerat cu o anume îngăduinţă, considerat o "particularitate", "un inevitabil accident istoric" sau un fel de "boală de copilărie" a democraţiei de la noi, dacă nu ar avea consecinţe atît de drastice şi demolatoare pentru existenţa însăşi a statului numit România şi a societăţii care depinde într-o măsură atît de dramatică de comportamentul şi existenţa sa. Unitatea şi coerenţa sistemului normelor de drept, claritatea şi stabilitatea lor sunt condiţii sine qua non ale existenţei statului de drept. Fără ele statul de drept nu există, iar dacă el nu există, atunci avem în loc un alt tip de stat, statul totalitar. Nu trebuie să îşi facă nimeni nici o iluzie: nu exită nici un alt termen mediu!

Ceea ce ne spun întîmplările din ultimele zile de pe frontul bătăliei pentru justiţie este cît se poate de clar.

Ministrul Justiţiei este obligat să treacă peste consecinţele comportamentului neconstituţional al unora dintre instituţiile din subordinea sa şi ale conducătorilor acestora. În speranţa că şi-ar putea salva "sufletul", el pune pe 19 pagini consideraţiile care caracterizează juridic şi constituţional, fără dubiu, aberaţiile celor care au confundat statul de drept cu "republica procurorilor asistaţi de SRI", dar rezervă ultimul rînd al "evaluării" sale pentru concluzia- şmecherie de doi lei, care îl descalifică moral, iar nouă ne insultă nu doar inteligenţa, ci şi bunul simţ: ar trebui schimbaţi din funcţie, dincolo de orice dubiu, dar nu este oportun!!! Cine l-a obligat să facă acest neizbutit exerciţiu de contorsionism moral şi logic este întrebarea la care sunt datori să răspundă "gardienii statului de drept" din România, începînd cu Preşedintele şi terminînd cu Parlamentul şi Guvernul.

Al doilea lucru esenţial: clasa politică din România nu se va opri singură din încercarea sa de a se etanşeiza deplin faţă de restul societăţii româneşti. Iar pentru aceasta, impermeabilizarea judiciară, totala imunizare în faţa legii pentru actele de guvernare şi consecinţele lor a devenit un imperativ absolut!

În sfîrşit, iluzia că România ar putea fi ajutată să depăşească incoerenţele sistemului ei constituţional, juridic şi instituţional în materie de Justiţie, de către "partenerii" noştri, mai mult sau mai puţin strategici, trebuie tratată drept ceea ce este: o simplă iluzie! La urma urmei, de ce să te mai străduieşti să faci din România un stat de drept, cînd este mult mai simplu şi mai "economic" să îţi realizezi obiectivele, dacă rămîne un periferic, penetrabil şi fragil teritoriu al tuturor posibilităţilor; mai ales al celor care "se poate" pentru cine trebuie, iar pentru cine nu, NU!