La originea crizei refugiaţilor

Dacă criza refugiaţilor, ca şi fenomenul mai general al migraţiei, sunt efecte perverse ale globalizării care nu pot fi combătute, amploarea crizei actuale are cauze specifice care au contribuit la acutizarea fenomenului. Războiul civil din Siria, precum şi ceea ce într-o manieră generală se numeşte "primăvara arabă", nu au fost nici ele cauza directă a acestui exod, ci consecinţe ale unei erori de politică internaţională care a pornit de la iluzia "sfârşitului istoriei". De altfel, criza refugiaţilor, ca şi celelalte crize ce se desfăşoară în paralel (criza economică, criza alimentară, criza ecologică, criza socială, creşterea exponenţială a extremismului şi criza politicii etc.) par să descrie o mult mai largă criză de sistem pe care politicienii democraţiilor de opinie actuale nu o pot nici detecta, nici combate. O indicaţie asupra acestei cauze ultime a crizei actuale a refugiaţilor o putem găsi într-un interviu al fostului prim ministru laburist britanic Tony Blair care va fi difuzat astăzi, 26 octombrie, de CNN. În acest interviu, acordat lui Farid Zakaria (cunoscut şi ca autorul, într-un articol celebru din 1997, publicat în Foreign Affairs al celebrului concept de "democraţie iliberală" atât de drag putinişilor de aici şi de prin prejur) îşi cere scuze pentru invazia din Irak din 2003. După The Telegraph, Blair îşi prezintă scuze "pentru faptul că informaţiile serviciilor secrete erau false" "pentru anumite erori de panificare şi, bineînţeles, pentru eroarea de înţelegere despre ce va urma odată ce am înlăturat regimul" lui Saddam. Însă, pentru a justifica ideologic "eroarea", Tony Blair adaugă "dar, îmi este dificil să-mi cer iertare pentru ca l-am dat jos pe Saddam" .

Suntem astăzi afectaţi de urmările unei politici internaţionale neoconservatoare imprimată de administraţia Bush. O preşedinţie minată de alegerea atât de controversată a lui George W Bush ca preşedinte şi care a încercat să-şi câştige legitimitatea după 11 septembrie prin intervenţia cu consecinţe mai degrabă regionale (dar, astăzi, după aproape 15 ani, putem să ne întrebăm asupra utilităţii sale) din Afganistan din 2001, amplificată la o dimensiune globală de intervenţia din Irak din 2003, la care se referă şi Tony Blair în interviul său. Când lideri europeni, precum preşedintele francez Jacques Chirac sau cancelarul german Gerhard Schröder, atrăgeau atenţia supra urmărilor unei intervenţii militare în Irak, în 2003, Donald Rumsfeld, secretarul de stat al apărării din SUA, punea în opoziţie "noua Europă" din Est, gata să participe la eradicarea "terorismului", şi "vechea Europă" din Vest, depăşită de istorie. Ori, în această "nouă Europă" se situa şi România, la acea epocă condusă de cuplul Iliescu-Năstase şi care, fără nicio analiză critică, a participat activ la războiul care a dus la degringolada de astăzi. Întrebat de Farid Zakaria asupra relaţiei dintre invazia din Irak şi apariţia şi dezvoltarea fenomenului Daesh (aşa numitul Stat islamic), acelaşi Tony Blair recunoaşte o parte de responsabilitate: "Mă gândesc că sunt elemente de adevăr (în afirmaţia că există o legătură directă între cele două fenomene). Bineînţeles, nu puteţi spune că cei ce l-au răsturnat pe Saddam, în 2003, nu au nicio responsabilitate în situaţia din 2015".

Dar, la ce a folosit dacă "vechea Europă" avea dreptate? Astăzi, inclusiv prin declaraţii precum cele făcute sâmbătă, la Sofia, de aşa zisul grup de la Craiova (Bulgaria, România, Serbia) sau ale noului grup de la Visegrad, "noua Europă" anti-occidentală pare să se fi revigorat. Şi asta pentru că în "noua Europă", care are din ce în ce mai multe poziţii - directe sau indirecte - apropiate de ale Moscovei, problemele responsabilităţii politice, supremaţiei drepturilor omului şi, implicit, democraţiei, par să fie secundare.