Libertatea contra democraţiei

Uluitor spectacolul care se derulează în faţa ochilor noştri, în aceste zile! Corupţie şi Putere, putere şi corupţie, nicio limită nu pare să mai existe în calea derulării halucinante a acestei relaţii, al cărui apogeu previzibil şi inevitabil este realizarea definitivă a identităţii de substanţă şi manifestări dintre cei doi termeni. Puterea preşedintelui corupe puterea instituţiei judiciare, menită să combată corupţia. Puterea coruptă a justiţiei este pusă să prăbuşească puterea executivului. Puterea executivului, cîtă mai există, este utilizată pentru a expune corupţia puterii prezidenţiale, a puterii judiciare şi chiar a celei parlamentare. Puterea parlamentară este coruptă şi utilizată pentru a prăbuşi puterea executivului, dar nu în virtutea competiţiei politice şi nici în numele bunei guvernări, ci pentru a decide în meciul dintre cele două capete ale puterii executive. Puterea presei a fost în bună măsură coruptă, pentru a juca după regulile puterii politice, părăsindu-le pe cele ale libertăţii de judecată şi de expresie. Puterea este redusă la expresia ei minimală, negativă: capacitatea de a distruge, a disloca, a bloca funcţional, în timp ce corupţia capătă sensul cel mai larg şi mai deplin, cel de deturnare voită, obţinută prin mijloace de presiune legale şi ilegale, a exerciţiului funcţiei publice şi de guvernare.

Spectacolul nuntirii cu fast dintre Corupţie şi Putere este fascinant nu doar prin nesfîrşitul şir de evenimente şi "surprize" şi pe care îl oferă, ci şi prin pasivitatea, detaşarea ironic-indolentă, inconştienţa cu care restul societăţii participă la grotescul reprezentaţiei, fără să dea nici cel mai mic semn că ar înţelege cît de usturătoare sunt consecinţele, cît de inegal şi nedrept vor fi ele resimţite: cel mai puţin de actori, politicienii, cel mai mult şi mai dramatic-negativ de "spectatori".

"Deficitul democratic" a fost, în epoca post-decembristă, constanta cea mai vizibilă a construcţiei şi a utilizării instituţiilor de guvernare. Nu este de mirare că, astăzi, acest deficit creşte în loc să se micşoreze. Întrebarea care mai rămîne de lămurit este doar dacă va fi lăsat să crească pînă cînd coşmelia democraţiei româneşti se va prăbuşi de la sine sau, în ultimă instanţă, va mai interveni ceva să o salveze? Cine şi cu ce mijloace?

Primul actor al piesei este, desigur, Preşedintele. După Constituţie el este cel mai înalt responsabil de apărarea principiilor democratice în funcţionarea sistemului de guvernare. Fără să încalce teritoriul privilegiat al puterii legislative, ori pe al celei judiciare, Preşedintele ar fi trebuit să-şi pună în joc influenţa politică şi instituţională pentru a corecta devierile de parcurs şi a restabili dreapta balanţă dintre ele, fie prin negociere, fie prin mijloacele de sancţionare pe care le are la dispoziţie. Preşedintele-jucător şi-a asumat explicit şi fără nici o remuşcare un cu totul alt rol. Cel al intervenţiei, în numele combaterii corupţiei, a sistemului ticăloşit, a ineficienţei acţiunii guvernamentale ori a celei judiciare. O intervenţie dusă mult dincolo de limitele îngăduite constituţional, dar fără niciun alt efect major decît compromiterea bazelor democratice ale guvernării.

Parlamentul, întîiul stătător al instituţiilor democraţiei ar trebui să fie şi primul interesat de soliditatea ei, de dezvoltarea unor relaţii între centrele de putere care să favorizeze dezvoltarea democratică şi nu să o sufoce. Parlamentul, însă, a fost în cel mai bun caz un spectator pasiv al competiţiei dintre Preşedinte şi Premier sau o simplă tribună de la care această competiţie şi-a derulat discursul. Parlamentul nu a inhibat nici excesele Guvernului, lezînd principiile democratice, cînd a lăsat să supravieţuiască un Executiv care nu mai are de mult susţinere politică reprezentativă, dar nici pe cele ale Preşedintelui, în raport cu care a ales cea mai nepotrivită formă de sancţionare. Una care s-a transformat pentru Preşedinte în recompensă, iar pentru Parlament într-o năucitoare lovitură de credibilitate. Cît despre puterea judiciară, aproape că nu este cazul să mai vorbim. Înainte de a fi şi ulterior în loc de a fi instituţii ale luptei împotriva corupţiei, înaltele instanţe au devenit instrumente ale luptei politice. La nivelele de jos funcţionează, în schimb, ca oarbe şi inconsistente instrumente ale unei precar administrate justiţii, instanţele generînd mai multe situaţii de contencios decît rezolvă prin deciziile lor.

Sub ochii noştri, în numele libertăţii lor, actorii politici şi responsabilii puterii îşi asumă fără prea multe ezitări, scoaterea guvernării din regimul democraţiei. Unde o pot duce? Optimiştii spun că spre o democraţie mult mai solidă, consolidată, lipsită de paraziţii corupţiei şi ai capitalismului de cumetrie, de gaşcă, ori de haită. Pesimiştii spun că spre un inevitabil regim oligarhic, ale cărui structuri, "soluţii" şi mentalităţi sunt atât de adânc întipărite în istoria României. Din nefericire pentru cei care cred în "egalitatea şanselor", istoria a confirmat, mereu, aşteptările pesimiştilor!