Mai uşor cu bocancul în gura presei

Lista maladiilor profesionale, asociate ocupaţiei de "politician aflat la guvernare", trebuie neapărat îmbogăţită cu o boală gravă: boala pe presă! E contagioasă. Se transmite, fără greş, de la o guvernare la alta, indiferent de culoarea po­litică sau pregătirea profesională, de experienţa, IQ-ul şi grupa sanguină a celor care preiau frîiele puterii. De regulă, puseele acute sunt marcate la sfîrşitul ciclului electoral, cînd chestiunea obţinerii unui nou mandat se pune în termenii lui a fi sau a nu mai fi, cu aceeaşi acuitate pe care o resimţea tragicul erou shakespearian. Desigur, din cu totul alte motive!

Obsesia guvernantului că presa este obstacolul nedrept care stă în calea perpetuării bine-meritatei sale fericiri, ar trebui să fie luată, de pălmaşii presei, ca un compliment. Ba, chiar un omagiu. Dacă, din cînd în cînd, ne vizitează stafia bănuielii că presa nu mai înseamnă mare lucru în baletul mecanic executat de actorii puterii, iată, politicienii se străduiesc să ne încredinţeze că le pasă de ceea ce scriem, că iau în calcul impactul cuvîntului nostru asupra deţinătorului suveran al buletinului de vot. Şi o fac lansînd, din cînd în cînd, cîte o cruciadă juridico-economică, menită să priponească, o dată pentru totdeauna, cuvîntul liber de piciorul sculptat al jilţului puterii. Noul cod de procedură civilă a devenit instrumentul celei mai recente dintre aceste cruciade ale "copiilor puterii". În numele unor drepturi respectabile şi demne de apărat, ale persoanei, cele referitoare la imaginea proprie, sau viaţă privată, orice scriere jurnalistică, pentru a nu cădea în păcatul blasfemiei, ar trebui să aibă avizul celui luat în colimator. Nu poţi scrie despre matrapazlîcurile financiare, incompetenţa, prostia, neglijenţa, nevolnicia sau şmecheriile aducătoare de mulţi bani ale lui X sau Z, personaje ale puterii, fără acordul lor. Pe de altă parte, chiar dacă am luat acordul, respectivul poate produce un drept la replică, a cărui publicare este obligatorie, indiferent de extensia discursului prin care se apără. Altfel, de la pixul cu care scrie jurnalistul, pînă la computerul care-i transmite mesajele, aproape tot ceea ce are poate fi rechiziţionat ca accesoriu la comiterea fărădelegii.

Desigur, în varianta aceasta simplificată, caricaturală, orice discuţie se încheie aici. Ştim cine-i vinovatul şi cine-i victima agresiunii, iar "Logica Binelui" comandă o singură soluţie, scoaterea odioaselor prevederi din litera legii.

Lumea reală este, însă, ceva mai complicată, iar un principiu fundamental al filozofiei dreptului, adesea uitat de cărţile academice, spune că norma de drept nu este făcută de îngeri şi nici pentru îngeri, ci de şi pentru oameni, nişte fiinţe iremediabil supuse greşelii. Spre exemplu: adevărul pe care oamenii de presă nu au tăria să-l privească în faţă este că, în România, cuvîntul scris, spus la radio sau la televizor, este folosit pe scară largă, industrială aş spune, ca instrument de presiune politică, psihologică şi socială, fără niciun fel de scrupule. Presa şi nu puţine dintre condeiele care o servesc profesional cu talent au jucat de nenumărate ori, cu obedienţă şi plăcere, rolul de ghilotină publică, ori de măciucă cu care sunt sparte capetele, ori fluierele picioarelor de opozanţi ai mai marilor zilei. Pe de altă parte, dreptul la replică, fără de care nu se poate concepe o relaţie cît de cît echilibrată între libertatea de a scrie şi răspunderea pentru ceea ce scrii, este controlat în totalitate de cel care ar trebui să-l publice, nu de cel care încearcă să se apere, ori să informeze corect opinia publică asupra unei situaţii. Răfuiala prin presă nu este o raritate în societatea de azi, cum nu a fost în niciunul dintre regimurile mereu tinerei şi necoaptei noastre democraţii, de la Cuza încoace. Temeiuri pentru ca legiuitorul să se gîndească la fixarea, prin norma de drept, a limitei în care se poate exprima jurnalistic apetitul demolator al condeierilor şi al proprietarilor de gazete, televiziuni şi radiouri există astăzi, din belşug, şi n-au lipsit, niciodată! Problema nu este aici. Problema este dacă, încercînd să faci dintr-un rău mai mare unul mai mic, nu cumva sporeşti cantitatea de rău care circulă liber prin societate. Ori, experienţa unor mari democraţii, cum este cea americană, spre exemplu, dă răspunsuri fără echivoc. Oricît de prevăzător ar fi legiuitorul cu consecinţele normei create şi oricît de perfect "chirurgical" ar fi gîndite intervenţiile menite să extirpe doar "organele veninoase" ale presei, operaţia este mereu pîndită de pericolul ca pacientul să moară pe masa de operaţie, ori să rămînă fără dinţi. Decît un regim totalitar cu veleităţi democratice, din care a fost extirpat dintele ce conţine punga cu venin a presei libere, mai bine o junglă plină de reptile, căreia îi putem spune fără ezitare şi adăugiri, Democraţie. Primum non nocere este norma de bază a actului medical, dar şi a celui care este răspunzător de crearea normei juridice. Legiuitorii noştri nu par, însă, prea preocupaţi de binele democraţiei noastre, iar acest lucru este intolerabil. Pînă să dea cu bocancul în gura presei, ar fi mai indicat ca legiuitorul să se plimbe mai des pe stradă, să ia contact cu lumea reală. Poate afla, pe această cale, că suprimarea sau alterarea libertăţilor democratice este singurul lucru pe care cetăţeanul nu-l iartă vreodată politicianului care s-a lăfăit în puful puterii, pe seama votului primit de la el.