Manipulare şi reclamă

Faptul că postul public de televiziune a vrut să se joace de-a ceva pe timpul verii, cheltuind în acest proces o groază de bani, cu pretenţia că distrează lumea, nu este neobişnuit. Se întîmplă, mai în fiecare an. Diferită şi oarecum neobişnuită este doar "jucăria". Găselniţa euro-cretinoidă "Mari ...." ceva. Francezi, britanici, germani, polonezi, albanezi etc., iar în cazul nostru, români. Reţeta este de o simplitate dezarmantă. Lansezi pe o pagină de web cererea, făcîndu-i reclamă zgomotoasă la postul de televiziune, iar publicul dă năvală să-ţi furnizeze nume de "Mari...". După două sau trei săptămîni, aduni cîte "voturi" a primit fiecare şi faci o listă aranjată ierarhic, după numărul de susţinători! Tot ce-ţi rămîne de făcut, apoi, este să te miri de ce-a ieşit şi să-i pui şi pe alţii să facă la fel. În faţa camerelor de luat vederi, desigur, ca să avem cu ce umple timpul de emisie şi conturile de venituri ale diferiţilor realizatori, prezentatori, cameramani, maşinişti, electricieni, sunetişti etc. Dacă cineva şi-ar fi făcut, prin absurd, iluzia că mecanismul acesta de evidenţiere a "opiniei publice" ar putea scoate la suprafaţă ceva cu sens, trebuie să fim foarte clari şi necruţători: Nu! Jucăria a fost făcută, înadins, să dea rezultate absolut irelevante. Aici e tot schepsisul! Pentru că distracţia vine din încercarea "oamenilor serioşi", aduşi în emisiunile de comentarii, de a găsi o noimă, acolo unde ea lipseşte, din capul locului. Ceva contradictoriu generează, în mod natural, comentarii contradictorii, de la "miştoul subţire, intelectual", la "aplauzele şi fluierăturile entuziaste, de gaşcă", trecînd, desigur, prin sănătoasa şi fals moralizatoarea indignare a celor care s-au născut cu vocaţia de apărători ai "Marilor valori".

La noi, realizatorii, ori n-au citit prea bine prospectul conceptului de emisiune pe care l-au importat, ori n-au înţeles ce-au citit, reuşind să se umple de ridicol. Speriaţi de răcnetul "indignării morale" care s-a auzit încă înainte de a avea rezultatele votului popular şi urecheaţi de mai-marii zilei pentru că se amestecă în ciorba "sondajelor de opinie politică", unde toate sunt puse cu măsură şi pe bani mulţi, ca să iasă rezultatele "aşa cum trebuie, atunci cînd trebuie", realizatorii s-au refugiat în încercarea absolut ridicolă de a vorbi serios despre ceva care nu poate fi, în niciun fel, luat în serios. Valorile, morala şi politica reflectate în universul personalităţilor recunoscute public, nu au nimic de a face cu rezultatul obţinut de organizatorii programului de la TVR.

Cel mai coerent dintre toate rămâne, însă, domeniul "oamenilor politici", puşi să joace rolul de "Mari români". Aici, lista obţinută se împarte în: miturile convenţionale, utilizate şi vehiculate de manualele de istorie, miturile neconvenţionale, sau "grupul excluşilor" şi oamenii zilei, ori ai "istoriei trăite". De la Burebista, Mircea cel Bătrîn şi Vlad Ţepeş, la Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Alexandru Ioan Cuza, lista "convenţionalilor" este reprodusă, aproape fără omisiune din cartea de istorie. Lista "excluşilor" este şi ea bogată, de la capetele încoronate ale României - despre care pînă mai de curînd nici nu se pomenea în "actele oficiale", la Ion Antonescu, Iuliu Maniu sau Zelea Codreanu. În sfîrşit, oamenii politici ai istoriei trăite, care au prins lista primilor 100 de "Mari Români", acoperă aceleaşi categorii - convenţionali: Corneliu Coposu, Ion Iliescu; neconvenţionali - Becali, Vadim. Evident, nimeni nu poate inventa un criteriu cu care "mărimea" acestor români să poată fi măsurată, pentru a decide o listă de priorităţi, iar "voturile primite" nu fac decît să reflecte confuzia semănată cu bună ştiinţă de cei care au organizat toată panarama.

În treacăt, merită remarcat faptul că sintagma "oameni politici" este, ea însăşi, o gogoaşă care n-are niciun fel de miez. Pretenţia determinantului "politic", pe lîngă substantivul "om", de a adăuga o notă specifică este lipsită de orice substanţă. Limba română are cîteva soluţii pentru a rezolva problema distincţiei dintre oameni, pe baza apartenenţei la un grup sau domeniu în care cineva s-ar fi făcut remarcat. Dacă omul se remarcă prin modul în care îşi vede de-ale sale, de treaba lui, este "un om de treabă"; dacă este unul care se remarcă prin modul în care îşi respectă casa, familia, el este "un om de casă", după cum sunt şi "oamenii de petrecere", oameni de bază şi de vază, oameni de încredere, ori de taină etc. Limba română nu pare să accepte sintagma "oameni de politică", poate şi pentru că politica nu este un domeniu în care cineva să se poată remarca prin ceva. În schimb, acceptă sintagma "oameni de stat", admiţînd că cineva se poate distinge prin activitatea în funcţiile de stat. Cînd e vorba de profesii, de oameni care ştiu şi pot să facă ceva anume, limba română rezolvă simplu problema: avem maşinişti, mînuitori de maşini, dentişti, reparatori de dinţi, orelişti, internişti etc., dar "politicişti" nu este o construcţie care să stea în picioare, tocmai pentru că a te vîntura prin lumea politică românească nu a presupus niciodată o calificare profesională specială! Dacă sintagma "oameni politici" nu surprinde nicio deosebire între Gigi Becali şi Carol I, ori între Burebista şi I.C. Brătianu, este clar că e inoperantă, e goală de conţinut. Poate tocmai de aceea este aproape unica în folosinţă în limbajul curent, referitor la lumea pestriţă a personajelor care se învîrt în politică şi se împăunează cu pretenţia că sunt "Mari români".

În rest, numai de bine despre televiziunea publică din România. La vremea în care suportul de cultură şi informaţie ştiinţifică generează proiecte şi susţine activitatea, inclusiv comercială, a unor canale dedicate exclusiv Cunoaşterii şi Culturii, noi coborîm, cît de jos se poate, pe panta "diver-tis-mentului" decerebrat.